Cum deosebim o semivocală de o vocală?

Unele dintre cele mai dificile exerciții de fonetică din școala generală mi se păreau cele care implicau recunoașterea unor semivocale, de obicei din cadrul unor diftongi ori triftongi ai unor cuvinte – cum sunt ele ocurente, de fapt. Până am cerut lămuriri în plus. Acum, după ani, mi s-a cerut mie să clarific lucrurile în acest sens. Și dau explicațiile mai departe:

Vocala este sunetul care se pronunță singur, fără ajutorul altui sunet, spre deosebire de consoană, care e însoțită de un alt sunet (de î sau de e, de regulă). Are, așadar, un statut independent. Semivocala, în schimb, este o vocală scurtă, care însoțește întotdeauna o vocală (în diftongi sau în triftongi), fără a se putea rosti singură, și nu se poate prelungi.

Din cele 7 vocale ale limbii române, doar 4 (și anume: e, i, o, u) pot fi, după împrejurări, vocale întregi sau semivocale și pot ridica probleme, așadar, în chestiunea de față. Dacă sunetele e, i, o, u apar pe lângă consoane, ele sunt cu siguranță vocale și nu semivocale!

Sunetul e este semivocală înainte și după a și o: ea, deal, sea, vreo etc.

Sunetul i este semivocală înainte și după a, ă, â, e, î, o, u: ia, ai, iepure, iei, vrei, piatră, îi, noi, ionatan, măi, mâine etc.
 
Sunetul o este semivocală înainte de a: oare, soare, floare etc.
 
Sunetul u este semivocală înainte şi după a, ă, â, e, î, precum şi după o: luat, aoleu!, răuhău, râu, îu!, eu, ou, au etc.

Cum depistăm o semivocală?

Despărțim cuvântul în silabe – ei, uite că despărțirea în silabe încă mai ajută la ceva! Pronunțăm doar silaba care conține diftongul sau triftongul. Într-o asemenea etapă, toate sunetele sunt considerate vocale. De aceea, se încearcă prelungirea (chiar ușor exagerată) a primei vocale. Se procedează la fel cu a doua sau sau cu a treia „vocală” (în cazul unui triftong). Bineînțeles, vocalele care permit prelungirea sunetului sunt… vocale. Vocala care nu permite acest lucru este, de fapt, o semivocală.

Un alt lucru care ne este de folos în depistarea unei semivocale este faptul că vocalele sunt plenisone, adică pot alcătui singure silabe, iar vocalele a, ă, â/î  sunt întotdeauna purtătoare de accent. Semivocalele se diferențiază funcțional de vocale prin faptul că nu pot primi accent și, astfel, nu pot îndeplini rolul de centru silabic (nu pot alcătui singure silabe). Totodată, e bine de știut că nu există silabe cu mai mult de o vocală.

Un alt fapt util care poate ajuta în depistarea unei semivocale este faptul că nu există triftongi cu structura VSV (triftongii au doar structura SVS sau SSV), iar diftongii au doar structurile SV și VS. Așadar, știind acest lucru, putem depista cu ușurință, prin despărțirea în silabe, care este/sunt semivocala/semivocalele dintr-un  cuvânt.  Dar, mai ales, putem învăța, mai ușor, regulile de despărțire în silabe.

Să luăm, de exemplu, cuvântul femeie. Acesta se desparte în silabe astfel: fe-me-ie, întrucât silaba –meie nu este posibilă. Din acest grup de 3 vocale trebuie să depistăm semivocala. Prelungim sunetele și observăm să se poate pronunța me(eee) și ie(eee) și NU mei(iii)e. Așadar. semivocala este i.
Cum triftong cu structura VSV nu există în limba română, grupul eie din femeie nu este clar triftong. Prin urmare, vorbim de un diftong în finalul cuvântului, cu structura SV (femeie). De aceea, despărțirea corectă în silabe este fe-me-ie. Se respectă astfel și regula de despărțire în silabe potrivit căreia semivocala între două vocale trece la silaba următoare (ca în ba-ie, po-ia-nă, a-gre-ea-ză). Desigur, în cazul acestui cuvânt, despărțirea în silabe se realizează intuitiv, fără să fie nevoie de cunoașterea unor reguli precise. Însă însumând toate aceste chestiuni teoretice ce țin de structura diftongilor și a triftongilor cu procedeul despărțirii în silabe, e mult mai facil să depistăm semivocala.

vocale versus semivocale

Surse bibliografice:

Dumitru Gherghina, Limba română contemporană, Craiova, Editura Didactica Nova, 2002.

Șt. M. Ilinca, Gramatica instrumentală, București, Editura Festina, 1995.

7 thoughts on “Cum deosebim o semivocală de o vocală?

  • 15 septembrie 2016 at 18:43
    Permalink

    Mi-a placut aceasta explicatie pe care am inteles-o cu usurinta si care m-a ajutat la testele intiale din Limba romana de clasa a VI-a va multumesc ca ati publicat acest site .

  • 18 septembrie 2016 at 9:53
    Permalink

    Ne bucurăm foarte mult că acest articol este util! :) Mulțumim pentru gânduri.

  • 16 octombrie 2016 at 11:50
    Permalink

    Foarte util articolul!
    O corecție: în „luat” există hiat, nu diftong.

  • 22 octombrie 2016 at 16:38
    Permalink

    Mulțumesc pentru feedback. :)
    Nu sunt convinsă însă că în cuvântul „luat” avem hiat. Nici nu e indicat să pronunțăm „lu-at”.
    În gerunziu („lu-ând”), da, putem vorbi de hiat. Puteți să-mi spuneți motivele pentru care nu considerați diftong grupul „ua” din „luat”?
    Mulțumesc pentru intenția de *corectare; pentru o „corecție” n-aș putea mulțumi nicicând. 😀

  • 6 februarie 2017 at 19:08
    Permalink

    Argumentul „nu e indicat” e subiectiv, reflectă obișnuința. Mi s-a întâmplat și mie să pronunț greșit ani de zile un cuvânt și să fiu convins că ceilalți greșesc.
    Verbul „lua” are două silabe, conform DEX și DOOM.

  • 8 februarie 2017 at 14:48
    Permalink

    Buna! Am ajuns aici pe site intamplator. Sa clarificam: fenomenele fonetice se stabilesc prin despartirea cuvantului in silabe. In acest caz, „a lua” are doua silabe, cf. DEX. Asadar, cf principiului ca orice silaba are o vocala, fenomenul fonetic intalnit aici este hiatul.

  • 18 februarie 2017 at 12:28
    Permalink

    Tocmai că nu e subiectiv. Nu e indicat în dicționare, în DOOM. 😉
    Eu vorbeam de forma de participiu: luat. Pentru infinitiv, e lămurită. :) Sunt pur și simplu forme diferite, fenomene fonetice diferite, de la o formă la alta, pentru că una e infinitivul (și pronunția pentru el, implicit) și alta e participiul. 😉

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *