De ce „niciun/nicio”; „niciunul/niciuna”?

Acum puțină vreme, am fost întrebată de o persoană de ce se scrie niciun/nicio; niciunul/niciuna împreunat și ce i-a determinat pe academicieni să adopte această regulă în 2005. Mai mult chiar, foarte indignată și pornită, mi-a zis că, dacă ar avea ocazia, ar lua la întrebări toți oamenii care lucrează la Institutul de Lingvistică, să-i explice după ce criterii se adoptă normele literare, că ea nu e de acord cu norma în privința lui niciun/nicio; niciunul/niciuna. I-am răspuns că eu sunt de acord, că mi se pare mai logic (mai ales dacă te gândești din punct de vedere gramatical), că, uneori, uzul impune norma: dacă poporul, în majoritate, vrea să se scrie/spună într-un fel, uneori se cade de comun acord și se adoptă forma impusă prin uz. Dar numai dacă această formă nu dă peste cap structura gramaticală și regulile de bază ale unei limbi! Totul e cu măsură, respectând gramatica limbii!

Dar, chiar așa, de ce scriem totuși împreunat niciun/niciunul, respectiv nicio/niciuna, începând cu ediția din 2005 a Dicționarului ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române (DOOM 2005)? Primul gând care mi-a venit în minte a fost să întreb: Dar pe vreun/vreo tu le scrii despărțit? Mi-a zis că nu, dar sunt mulți care fac asta. Ei bine, sunt mulți, dar nu destui ca să schimbe norma, să se scrie oficial *vre un, *vre o. Nu a fost de acord și, pe bună dreptate, mi-a spus că ea crede că mai degrabă înainte tendința era de a se scrie *nici un, *nici o, deci nu uzul a impus norma în acest caz. (Asta cu uzul nu poate fi probată doar în baza exemplelor personale; cei de la Institut observă tendințele în uzul unei limbi în baza unor studii mai ample, care se întind pe durata mai multor ani. Așadar, dacă se observă preferința pentru niciun, nicio, se adoptă până la urmă regula scrierii cuvintelor contopite.) Dar nu numai uzul a constituit un criteriu pentru această regulă de scriere…

DOOM - Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române
Sursă foto: http://ro.wikipedia.org/

Cineva a intervenit în discuție și a zis că, mai degrabă, în anumite privințe, prin normă se urmărește simplificarea lucrurilor. Și cam așa e! Prin analogie cu vreun/vreo, care se scriu dintotdeauna numai împreunat (!), s-a adoptat probabil și regula scrierii contopite pentru niciun/nicio, din dorința de a simplifica.

De ce comparăm situația lui niciun/nicio cu vreun/vreo?
Pentru că ambele sunt pronume sau adjective pronominale compuse cu articol nehotărât:

  • vreun/vreo; vreunul/vreuna: pronume/adjectiv pronominal nehotărât compus din elementul inițial vre- și articolul nehotărât un/o.
  • niciun/nicio; niciunul/niciuna: pronume/adjectiv pronominal nehotărât compus din elementul inițial (particulă provenită din adverbul de negație) nici- și articolul nehotărât un/o.

În plus, niciun/nicio era „singurul pronume/adjectiv pronominal – în afară de cel ce – care se scria în cuvinte separate”[1].

În DOOM2 (ediția 2005), regula e explicată clar. Înaintea ei, avem semnul „!”, semn al atenționării, al sublinierii faptului că norma s-a schimbat față de DOOM1:

„!Se revine astfel la scrierea într-un cuvânt a tuturor formelor pronumelui !niciunul și ale adjectivului pronominal corespunzător !niciun (niciuna, nicio etc.) – la fel ca a lui vreunul, vreun -, prin aplicarea consecventă a principiului conform căruia compusele trebuie distinse și grafic de îmbinările libere asemănătoare: nici un adverb + articol (Nu e nici un om prost, nici un incult), adverb + numeral (Mă confundați, eu nu am nici un frate, nici mai mulți), *nici unul adverb + pronume nehotărât (Nu-mi place nici unul, nici celălalt)”[2].

Și aici se ivește din nou indignarea, pe care am zărit-o imediat și pe fețele persoanelor care au participat la discuția de la care am pornit acest articol: „Cum? Se scriu și despărțit? Sunt situații când niciun/nicio se scriu și separat? Păi ăștia au înnebunit! Nu mai înțeleg nimic… Creează doar confuzie!”.
Ei bine, da, niciun/nicio, respectiv niciunul/niciuna se scriu și separat. Ceea ce le-am cerut atunci a fost să apeleze la logică; gramatica, principiile scrierii unei limbi sunt foarte simple dacă gândim logic. Dacă te întorci puțin la ceea ce ai învățat (sau ar fi trebuit să înveți în școala generală, la orele de limba română), e simplu să observi că niciun/nicioniciunul/niciuna se scriu împreunat numai ca pronume sau adjective pronominale, pentru că sunt compuse prin contopire/sudare, ca toate celelalte pronume/adjective pronominale ale limbii române. Se scriu separat când sunt îmbinări libere, diferite ca părți de vorbire; atunci, ele nu mai sunt pronume, ci adverbe de negație + articole nehotărâte/pronume nehotărâte.

Și a mai venit o întrebare, ca un trăsnet: „Și cum știm noi când sunt pronume sau altceva, ca să le scriem cum trebuie?”. Am să spun doar atât: Iată una dintre situațiile în care aș putea să răspund la întrebarea „La ce bun gramatica?”. Cum știi? Păi dacă nu ai învățat gramatica atunci când trebuia, apelezi, din nou, la logică. Informația transmisă de niciun/nicio, respectiv niciunul/niciuna diferă de informația pe care o transmite nici un/nici o, nici unul/nici una. De exemplu, una înseamnă: Nu e niciun prost aici., adică „Nu există/nu se află niciun (om) prost aici.” și alta Nu e nici un prost, nici un deștept, e un om obișnuit., prin care se înțelege că „(El) nu e nici (un) prost, dar nici (un) deștept.”.
Mai simplu, se pot recunoaște situațiile când nici un/nici o; nici unul/nici una se scriu separat prin alternanța în enunț a adverbului de negație care capătă astfel valoare de conjuncție copulativă (formează un cuplu corelativ): nici…, nici… (Nu învață nici unulnici celălalt.). De asemenea, dacă poți intercala un alt cuvânt (care întărește, de regulă, informația transmisă – negația, adică) între adverbul de negație și articolul nehotărât/pronumele nehotărât, atunci în mod clar cele două cuvinte se scriu despărțit: Nu a găsit nici măcar unul dintre angajați în clădire.

Despre situațiile când niciun/nicio; niciunul/niciuna se scriu împreunat, respectiv despărțit, puteți citi și în articolele Ce se-aseamănă se deosebește!;  Nou… da’ din 2005!.

Dacă, pentru unii, argumentul analogiei cu vreun/vreo, nu e suficient de puternic, eu zic să aruncăm o privire înspre toate celelalte compuse cu adverbul de negație nicinicicând, nici(de)cum, niciodată. Toate se scriu împreunat/într-un cuvânt! Sunt, deci, compuse prin contopire/sudare[3] .

Desigur, sunt situații când și aceste cuvinte se pot scrie separat, dar atunci sunt îmbinări libere și nu mai sunt adverbe compuse, fiecare cuvânt îndeplinind alt rol. Și aici ne ajută tot gramatica. De exemplu:

Nu a plâns nicicând. – adverb de timp compus;

Nu a plâns nici când a rămas singur. – adverb de negație + adverb de timp, relativ;

Nu-i place să învețe nici(de)cum. – adverb de mod compus, sinonim cu defeldeloc;

Nu scrie nici cum l-a învățat mama. – adverb de negație + adverb de mod, relativ;

Nu a primit cadouri niciodată. – adverb de timp compus;

Nu a participat nici (măcar) o (singură) dată la concurs. – adverb de negație + numeral adverbial.

Încă o dată, afirm că mi se pare mai corect și mai logic faptul că s-a optat pentru scrierea împreună, drept compuse sudate/contopite, a pronumelor/adjectivelor pronominale negative niciun/nicioniciunul/niciuna, din moment ce toate celelalte pronume/adjective pronominale compuse se scriu altfel. Și da, astfel s-au simplificat niște lucruri. Și da, e logic și firesc să se scrie separat atunci când nu mai sunt pronume sau adjective pronominale negative, pentru că nu mai transmit/desemnează aceleași lucruri. Schimbându-se valoarea morfologică a unui cuvânt, se schimbă și informația transmisă. Aproape ca în cazul ortogramelor pe care le învățăm în clasele primare: a-ți nu-i totuna cu ațisăi nu e să-isau e diferit de s-au etc.

Și sper că am reușit să răspund astfel și la întrebarea: De ce nu se scriu, domne, toate împreunat, să terminăm cu dilemele, să se simplifice de tot? Zic: Hai să nu terminăm totuși cu… limba română!

Concluzia:

 Înainte de „a lua la întrebări” oamenii de la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” (sau orice alți lingviști avizați), privind motivele pentru care au adoptat anumite norme literare, ar trebui să (le) citim măcar lucrările de bază, dicționarele care impun norma literară, care au consemnate și principalele explicații. Bineînțeles, după ce ne-am asigurat că avem o bază zdravănă în ceea ce privește principalele noțiuni de gramatică. Oricine poate să conteste o regulă, să ia la întrebări pe cei avizați, dar nu fără ARGUMENTE! În ceea ce privește norma unei limbi, ce argumente mai solide poți găsi dacă nu cele de gramatică elementară?

 


[2] . Id., ibid., p. LXIX.

[3] Id., ibid., p. LXVI: „Se scriu într-un cuvânt adverbele sudate (unele devenite neanalizabile pentru vorbitori) compuse din: […] 2. adverb (± prepoziție) + adverb (uneori provenit din participiu) sau numeralbineînțeles „desigur”; câteodată „uneori”, nicicând „niciodată”, nici(de)cum „deloc”, niciodată „în niciun moment”, numai „doar”, numaidecât „imediat”, totodată „în același timp”, totuna „la fel””.

11 thoughts on “De ce „niciun/nicio”; „niciunul/niciuna”?

  • 10 octombrie 2015 at 5:08
    Permalink

    Sa ne fereasca Dumnezeu de prostul harnic. Se pare ca la academie cu a mic, sunt multi.

    Eu voi scrie in continuare separat in semn de protest.
    Ma zgarie pe retina.

    Un motiv de noi DOOM-uri de noi manuale de gramatica specializari de profesori pe la Sinaia pe banii statului, sindrofii, etc.

    Sa le fie rusine academicienilor de renume mondial…
    De regula aia care spune ca e corect asa cum se folosesc expresiile de majoritatea oamenilor nu ati auzit?

  • 16 octombrie 2015 at 12:13
    Permalink

    Comentariul dvs. mă face să cred că nu ați citit articolul de mai sus sau că ați extras din el doar ceea ce v-a picat bine.
    Consider că vă puteți expune părerea și fără să jigniți și, mai ales, argumentat!

  • Pingback: Ziare sub ochi nepotriviți - Literparc

  • 15 mai 2016 at 15:06
    Permalink

    Obligația lingviștilor este de a simplifica limba! Nu trebuie să dau examen de fiecare dată să dovedesc ceva imaginar. Eficiența muncii dvs. se vede când toată lumea va scrie și va vorbi corect „fără intervenții academice”. Nu limba este scopul! Este doar un mijloc! Așa trebuie să și rămâie, fără ifose academice!

  • 16 mai 2016 at 22:55
    Permalink

    Obligația lingviștilor este de a explica limba cât mai bine – o limbă nu poate fi simplificată, are o structură, dezvoltată în mii de ani. Cum să o transformi ca să fie mai simplă și după ce criterii? Orice limbă are complexitatea ei. În plus, formele discutate mai sus de tipul „niciun/nicio” chiar sunt menite să simplifice și, totodată, să respecte gramatica limbii. Consens ideal deci…
    Greșit din nou: eficiența muncii mele/noastre/a lingviștilor nu se va vedea când toată lumea va scrie corect – acest lucru mai depinde și de fiecare în parte, iar sintagma „toată lumea” ține deja de un vis utopic. E ca în cazul unei formule matematice: o înveți sau nu și, astfel, știi să o aplici sau rămâi pe lângă. Nu-i nimeni de vină însă dacă tu ai hotărât să nu o știi. Degeaba vor încerca alții să ți-o explice.
    Ba da, limba este scopul; dacă nu ar fi, și mai ales, dacă nu e utilizată corect, cum am mai comunica? Imaginați-vă o zi în care să nu puteți transmite altora ceea ce doriți să comunicați, de la cel mai banal lucru! Așa că, măcar pentru acest lucru, să ne preocupe mai mult acest „scop”! Și aici, pentru mine, preocuparea asta este precum grija pentru igiena zilnică, întrucât limba, ca și corpul, ne e inerentă…

  • 6 iunie 2016 at 13:33
    Permalink

    De asemenea, dacă poți intercala un alt cuvânt (care întărește, de regulă, informația transmisă – negația, adică) între adverbul de negație și articolul nehotărât/pronumele nehotărât, atunci în mod clar cele două cuvinte se scriu despărțit: Nu a găsit nici măcar unul dintre angajați în clădire.

    Se poate pune „macar” in toate exemplele de la „niciun” ( Nu e niciun prost aici / Nu e nici macar un prost aici ). Pentru cine citeste asta si nu verifica des gramatica ( pentru ca pana la urma se uita, deorece auzi si tu TV/radio fara sa vrei sau ai prieteni care nu vorbesc mereu corect ) e foarte derutant.

  • 18 iunie 2016 at 23:40
    Permalink

    Da, se poate, dar și informația gramaticală/semnificația comunicării se schimbă: una este pronumele/adjectivul nehotărât, alta este structura nici + (măcar) + un / adverb de negație + articol nehotărât. :)
    O fi fiind derutant, dar e ca la matematică: dacă vii cu regula că nici + un se scriu mereu despărțit, în baza ideii că nici e adverb și un – articol, riști să complici lucrurile în situații diferite, când niciun e pronume/adjectiv nehotărât, indiferent că ne convine sau nu. Nu poți da o regulă comună pentru două chestiuni complet diferite… Ca la mate, într-o ecuație, necunoscuta „a” să zicem poate sta într-un context în locul numărului 2, iar în altă ecuație să fie 10 sau mai știu eu ce valoare. Așa e și cu valorile gramaticale ale cuvintelor. :) Dacă vin eu, ca „profan” într-ale matematicii, și întreb: de ce nu se simplifică necunoscuta asta, să aibă valoarea 2 tot timpul, ce mi-ați răspunde? 😀

  • 30 august 2016 at 21:49
    Permalink

    Din cate am inteles, daca poate fi intercalat ,,macar” intre nici si un , atunci se scrie despartit. Dar, din alte explicatii, am inteles ca de ex. ,, nu ai dat niciun semn de viata” se scrie legat. Si aici se poate intercala ,,macar”… Nu ai dat nici macar un semn de viata… Atunci cum ramane cu regula? Sau nu am inteles eu bine?

  • 1 septembrie 2016 at 22:12
    Permalink

    Da, e firesc să se scrie despărțit atunci când puteți intercala adverbul „măcar” în structură, pentru că:
    1. nu e posibil să vorbim de intercalarea unui cuvânt între alte două cuvinte, fără a le despărți: Cum să scriem „*Niciun măcar elev…”?
    2. structura cu „măcar” are deja alt sens și transmite altă informație, după cum explicam și în răspunsul la comentariul de mai sus, dar și în conținutul articolului: niciun/nicio nu mai are valoare de pronume/adjectiv pronominal negativ, ci vorbim de două cuvinte cu sens și valoare gramaticală diferite, și anume: nici + (măcar) + un (elev), unde „nici” e adverb de negație, iar „un ” e articol nehotărât ori numeral, după caz.

    Așadar, diferența în scris dintre cele două structuri („niciun”, respectiv „nici un”) o face sensul gramatical și informația care se dorește a fi transmisă. Atenție, faptul că putem intercala adverbul „măcar” între cele două cuvinte și să le despărțim, implicit, nu constituie neapărat o regulă, ci, înainte de orice, un criteriu logic care ne ajută să distingem între valorile gramaticale ale structurilor omonime. Pur și simplu, nu mai vorbim de același cuvânt dacă adverbul „măcar” se poate intercala în structură. Sunt deja două cuvinte complet diferite de pronumele/adjectivul pronominal scris împreună „niciun”.

    Sper ca răspunsul să vă ajute să înțelegeți mai bine. :)

  • 18 octombrie 2016 at 9:08
    Permalink

    Alo, ce „lingvista ” pretindeti ca sunteti de vreme ce dati un exemplu total gresit ? Pai exemplul dumneavoastra cand ati intrebat persoana ca ” De ce nu scrieti vre un sau vre o ” este TOTALMENTE gresit si nu are nimic in comun cu ” nici o ” nici un ” . De ce ? Simplu. Pentru ca „nici” este cuvant de sine-statator, in timp ce desinenta „vre” NU este cuvant de sine statator ! Nu stiu UNDE si CINE v-a dat diploma, dar cert este ca nu sunteti in masura a da sfaturi in probleme lingvistice si mai sigur este ca acei care in 2005 au schimbat regula de scriere a acestor cuvinte fac parte din aceeasi categorie ca si dumneavoastra: „pseudo literati” .

  • 22 octombrie 2016 at 17:06
    Permalink

    Stimată doamnă,

    Dacă nu ați fi atât de preocupată de jigniri și înverșunată în direcția unor oameni care chiar încearcă să aducă un plus de ajutor și valoare în domeniul în care sunt specializați, ați fi mai atentă și la faptele de limbă despre care vorbiți în comentariul dumneavoastră.
    Îmi puteți da, vă rog, un argument pentru care elementul vre- nu MAI este în limba română un cuvânt de sine stătător? Cunoașteți cumva proveniența sa? Are originea în limba latină (<*vere), de unde a pătruns și în limba noastră; inițial și în română a fost un adverb de aproximare, adică un cuvânt cu înțeles propriu. Este și motivul pentru care, azi, vreun/vreo/vreunul/vreuna sunt considerate pronume, respectiv adjective pronominale COMPUSE și, prin urmare, luate drept model pentru scrierea într-un cuvânt a pronumelor/adjectivelor pronominale niciun/nicio; niciunul/niciuna.

    Am rugămintea ca înainte de a vă preocupa despre persoana mea și a oamenilor care m-au format, să aduceți niște argumente solide pentru ceea ce afirmați. Altfel, purtăm „discuții” cu pumnul în gură și nu este deloc cazul aici și… niciunde!

    Zi frumoasă!
    Raluca,
    om simplu „de litere”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *