„Murul” eminescian

Despre opera lui Mihai Eminescu s-a scris foarte mult, inclusiv la nivel lexical. Și cu toții am citit, mai mult sau mai puțin, scrierile eminesciene. Cu toate acestea, la fiecare recitire a unei opere a lui Eminescu, se pot descoperi chestiuni noi, nediscutate (îndeajuns) până acum. Cum vorbim de creații literare dintr-un secol destul de îndepărtat (secolul al XIX-lea), mai ales din punct de vedere cultural și social, nu doar istoric, este firesc să fie depistate noi și noi fapte de limbă, chestiuni lingvistice inedite, nu doar literare.

Astfel, recitind Sărmanul Dionis, am poposit, printre altele, asupra unui cuvânt pe care în alte dăți, l-am trecut cu vederea: mur, dar nu cu sensul de „arbust cu tulpină spinoasă, cu fructe comestibile”, ci cu unul mai puțin cunoscut și anume: „element de construcție executat din piatră, beton etc., care închide sau separă o încăpere”; „perete”; „zid”:

„Între acești muri afumați, plini de mirosul tutunului, de trăncănirea jucătorilor de domino și de cadențata bătaie a unui orologiu de lemn, ardeau lămpi somnoroase răspândind dungi de galbenă lumină prin aerul apăsat.” (p. 13)

„Pasurile lui de umbră nu se auzeau pe stradă… se înfățoșa înfundat în manta […], căci pe-a lui o lăsase acasă, astfel încât el însuși nu-și părea a fi decât o umbră nepricepută ce fugea pe murii caselor înșirate în rând.” (p. 37)

„Sărut mâna pasurilor tale, murii îi sărut pe care au trecut umbra ta, desprețuește-mă!” (p. 46)

Acest termen e prezent însă și în alte scrieri în proză ale lui Eminescu:

„Ajunseră curând afară de oraș, la țintirimul cu murii lui albi și lungi, ce păreau unși cu var de lumina lunii.” (Avatarii faraonului Tlà, p. 238)

Vorbim, așadar, de două omonime etimologice: „Considerate drept omonime «veritabile», «radicale», omonimele etimologice [subl. aut.] se bucură de un deosebit interes din partea cercetătorilor, pentru că permit studierea felului cum două sau mai multe cuvinte distincte ca origine și sens ajung la un înveliș sonor identic, în urma evoluției fonetice convergente, care presupune adaptarea la sistemul fonetic sau la normele gramaticale ale limbii”[1].) – deși provin ambele din aceeași limbă (latina), acestea au etimoane diferite, cu forme apropiate, într-adevăr, dar cu sensuri complet diferite (paronime): mur1 „arbust” ˂ lat. morus „mur, ca arbust forestier cu fructe” și mur2 „perete, zid” ˂ lat. murus „zid”. Prin urmare, mur2, prezent în textul eminescian, pe care principalele dicționare ale limbii române îl consemnează drept un latinism învechit, desemna și în limba de origine același lucru.

Dar mur „zid, perete” este prezent, cu același sens și aceeași formă (doar pronunția este diferită), și în limba franceză: cf. mur „perete” ˂ lat. murus (a se deosebi de omofonul franțuzesc mûr „arbustul forestier, fructul acestui arbust”; „copt; matur” ˂ lat. maturus![2]). De asemenea, îl întâlnim, cum era firesc, și în italiană: cf. it. muro „zid” ˂ lat. murus, dar și în celelalte limbi romanice mai cunoscute, spaniola și portugheza: sp. muro; pt. muro. De reținut că în franceză și în italiană aceste cuvinte s-au menținut în uz și încă se folosesc pentru a desemna același lucru ca și etimonul latinesc – altfel stă însă situația în limba română, unde lexemul mur „perete, zid” are deja statut de arhaism. În spaniolă și în portugheză, acest cuvânt se folosește mai mult pentru a desemna un „zid”, ca element de construcție; pentru „perete”, se folosesc, mai degrabă, cuvintele sp. pared; pt. parede, probabil și la ei provenite din latină (cf. rom. perete ˂ lat. paries, -tis). Astfel, am putea conchide că acest cuvânt, mur „perete, zid”, face parte din seria cuvintelor panromanice.

Cuvântul mur abundă, în toate formele, mai ales în poezia eminesciană:

„În castelul trist și mare, / Ce se nalță rece, sur, / Cu fantasticul lui mur […].” (Cine-i?, din drama Steaua mărei);

„Memfis colo-n depărtare, cu zidirile-i antice, / Mur pe mur, stâncă pe stâncă, o cetate de giganți –” (Egipetul);

„Pe umeri de munte, din stânci de bazalt / Castelul se nalță, se-ncruntă, / Și-a murilor muche și creștetu-i nalt / De nouri și ani se-ncăruntă.” (Ecò);

„Pe un mur înalt și rece de o marmură curată, / Albă ca zăpada iernei, lucie ca apa lină, / Se răsfrânge ca-n oglindă a copilei umbră plină.” (Înger și demon);

„Biserica-n ruină. […] / Năuntru ei pe stâlpii-i, pereți, iconostas, / Abia conture triste și umbre au rămas; / Drept preot toarce-un greier un gând fin și obscur, / Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur.” (Melancolie)

Trebuie să amintim însă că, deși baza (mur „perete, zid”) a dispărut din uz, fiind acum un termen învechit, au rămas în limba română (și nu numai), derivate de la această rădăcină, cu statut de neologisme: mural „aflat pe un zid; destinat să stea pe un perete” (cf. hartă murală; pictură murală); intramural; extramural. Dar este impropriu să spunem că astfel de cuvinte „au rămas” în limba română, deoarece ele au fost împrumutate ulterior din limba franceză, cum s-a întâmplat cu un mare număr de neologisme, de altfel; tot pe terenul limbii franceze au fost și derivate majoritatea dintre ele, de la baza fr. mur „perete” sau, mai degrabă, compuse de la adjectivul fr. mural (prefixoid intra-/extra- + mural): cf. rom. mural ˂ fr. mural ˂ lat. muralis.

Opera eminesciană, la nivel lexical, e un melanj de arhaisme, neologisme, cuvinte populare și regionalisme (unele sunt cuvinte uzuale, dar cu înveliș fonetic tipic moldovenesc), elemente lexicale care ne-au reținut atenția la fiecare lectură, încă din primii ani de școală. Prin analiza mai amănunțită a anumitor construcții, putem descoperi noi fapte de limbă, putem reliefa trăsăturile limbajului unei anumite perioade istorice și culturale și putem descoperi, mai ales, când au încetat să mai fie folosite anumite cuvinte, sintagme, forme gramaticale sau tipare sintactice. Astfel, opera lui Eminescu rămâne încă un subiect de actualitate, chiar și prin chestiuni trecute, precum acest mur

Notă:

Pentru redarea sensului și a originii cuvintelor, ne-am folosit de varianta electronică a Dicționarului explicativ al limbii române (DEX): www.dexonline.ro, care cuprinde și consemnările din dicționarele etimologice de bază.

Izvoare literare:

Mihai Eminescu, Proză literară, vol. 1, București, Editura Europrint, s.a.;

http://www.versuri-si-creatii.ro/;

http://www.mihaieminescu.ro/.


[1] Florina-Maria Băcilă, Omonimia în limba română – privire monografică [Timișoara], Editura Excelsior Art, 2007, p. 177.

[2] Id., ibid., p. 178.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *