Povestea lui „mulțumesc”

Dintre toate cuvintele românești, verbul a mulțumi are una dintre cele mai frumoase povești. Istoria lui mi-a fost dezvăluită la unul din primele cursuri de lingvistică din anul I de Litere. Tot atunci am aflat că despre etimologia lui a scris lingvistul Theodor Hristea, pe care, la acea vreme, îl știam doar ca autor al culegerii de exerciții de limba română cu ajutorul căreia mă pregăteam pentru olimpiadele și concursurile din școala generală (nu degeaba, cărțile lui sunt încă parte importantă din bibliografia sugerată pentru examenul de titularizare la disciplina limba și literatura română).

Zilele trecute, am participat într-o discuție simpatică pe internet, în care era vorba despre faptul că mulțumesc e unul dintre cele mai frumoase cuvinte pe care le înveți atunci când iei contact cu o limbă nouă și am spus că „mulțumescul” românesc este, de departe, printre cele mai aparte din lume, prin dubla semnificație pe care o cuprinde(a), cel puțin la origine. Așa am explicat și etimologia sa, pe scurt, și mi-am dat seama că sunt mulți români care, deși folosesc zilnic acest cuvânt, nu-i cunosc povestea. Mai mult, au fost încântați să o afle. De aici până la a scrie aceste rânduri nu a mai fost decât un scurt pas. :)

Verbul românesc a mulțumi reprezintă, în fapt, o formă hipercorectă – mai precis, s-a născut dintr-o hipercorectitudine[1] fonetică (consonantică), la baza sa stând fenomenul de falsă depalatizare / pseudopalatizare (știu, sună pretențios termenul, dar fenomenul pe care îl desemnează nu este chiar atât de greu de înțeles) a consoanei n.  „Atât în cazul depalatizărilor cât și al falselor depalatizări procesul este conștient și cauzele celor două fenomene sunt aceleași, reducându-se, în ultimă analiză, la grija pentru corectitudine [s.n.]” (Hristea 294).

Depalatizarea constă „în pierderea (relativă sau totală) a caracterului palatal al unei consoane, care se află înaintea lui e sau i” (Hristea 1968, 292-293)*. De pildă, în majoritatea graiurilor și subdialectelor dacoromâne, e după consoană este adesea pronunțat „înmuiat”, ca un fel de diftong: ĭe, ceea ce indică o ușoară palatalizare a consoanei precedente. Prin urmare, erau și sunt în unele zone pronunțări ca bunĭe, amarĭe, adunĭe ș.a. Trecerea, în graiul din Muntenia și în limba literară, de la rostirea veche la cea normată astăzi (bune, amare, adune), echivalează cu o depalatizare relativă a consoanelor n și r.

*Fenomenul depalatalizării este însă mult mai complex și prin el se explică numeroase alte transformări de natură fonetică.

 „Dacă în cazul depalatizărilor autentice se pleacă de la forme […] alterate și se revine, cel mai adesea, la rostiri corecte și originare (cf. kʼept  > piept; frakʼe / frače > frate etc.), în cazul pseudopalatizărilor se pornește, de obicei, de la forme literare sau normale din punct de vedere etimologic, ajungându-se, prin falsă analogie, la pronunțări «hipercorecte» [s.n.]” (Hristea 1968, 294): cf. chiftea > piftea; șchiop > știop.

La fel, în graiurile transilvănene, prin fenomenul depalatizării, a luat naștere verbul a mirui „a câștiga”, omonim cu a mirui „ a unge cu mir”. Acesta provine din cuvântul maghiar nyerni, așadar varianta normală din punct de vedere etimologic ar trebui să fie nirui, care, de altfel, nu a dispărut complet din graiurile ardelenești. Însă cei mai mulți vorbitori au ajuns să pronunțe regionalul nirui întocmai ca pe perechea sa omonimică (de fapt, cvasiomonimică la origine), mirui, cu care a devenit identic. Acest lucru se explică prin reacția vorbitorilor față de alterarea consoanei m, rostită regional (în Ardeal) ca , urmare a palatalizării lui m originar, sub influența sunetelor i sau e: cf. nʼere „miere”; nʼilă „milă”; nʼiros „miros”; nʼierlă „mierlă”; nʼire „mire” etc. Astfel, prin falsă analogie cu verbul deja existent în limba română, a mirui, prin depalatalizarea consoanei inițiale, s-a născut a mirui „a câștiga”, identic din punct de vedere fonetic și formal cu a mirui „a unge cu mir”.

originea verbului a multumi

Tot dintr-o astfel de falsă depalatalizare a luat naștere și verbul a mulțumi. Acesta, explică Theodor Hristea (1968, 300), provine din urarea (La) mulți ani, care a devenit mai întâi mulțan – încă utilizată prin Ardeal (cf. CDDE, nr. 58). Din acest mulțan (sau, mai exact, din mulțani!), a derivat (a) mulțăni, care a evoluat la (a) mulțămi, din același motiv pentru care a nirui, discutat mai sus, a devenit a mirui. Această transformare, din mulțăni în mulțumi, s-a realizat treptat, pe măsură ce s-a pierdut legătura etimologică cu urarea mulți ani!. De asemenea, de la a mulțămi, existent și astăzi regional, s-a ajuns la forma literară a mulțumi, prin asimilare vocalică totală (u inițial, mai puternic, a asimilat vocala ă din a doua silabă) – accident fonetic frecvent în limba română.

Gheorghe Ivănescu a considerat verbul a mulțumi ca fiind un hiperurbanism de tipul dumitale, dumisale, care provin din Dumniei tale / Domniei tale, respectiv Dumniei sale / Domniei sale. Hiperurbanismul e un fenomen care derivă tot din hipercorectitudine, adesea cei doi termeni fiind considerați sinonimi, și constă în crearea de variante fonetice, forme gramaticale, accentuări sau grafii necorecte, din cauza intenției vorbitorului de a evita o grafie sau o exprimare presupusă neliterară, de tipul regionalismelor; exemplele anterioare ilustrează forme noi care au luat naștere din dorința graiului aristocratic din secolul al XV-lea de a evita exprimările populare, specific moldovenești[2], cu palatalizări de tipul mnʼ, pronunțat [mni:] – așa s-a ajuns în final la variante ca dumitale ș.a, impuse ulterior în norma literară (Ivănescu 2012, 193). „Aceste exemple dovedesc în mod neîndoios că chiar la 1400 aristocraţia moldoveană evita fonetismul palatal [s.n.], chiar în cuvinte în care el era etimologic justificat, şi duc în mod inevitabil la concluzia că graiul aristocratic, cu labialele intacte, se opunea graiului popular, cu palatale, chiar la 1400” (Ivănescu 2012, 353).

În concluzie, ca să ne întoarcem în punctul din care am pornit această discuție, mulțumescul românesc este de-a dreptul special, dat fiind dublul său sens originar: ivit dintr-o urare, verbul marca, inițial, mai mult decât un simplu act de recunoștință; prin intermediul lui, urai mulți ani cuiva care îți oferea ceva ori îți făcea un bine. Totodată, stă drept dovadă că greșeala, fie ea manifestată printr-o formă hipercorectă, se afla (și încă se află!) la baza multor evoluții, inclusiv în privința limbajului. 😉

Sigle

CDDE – I.-A. Candrea, Ov. Densusianu, 1907-1914, Dicționarul etimologic al limbii române. Elementele latine (A – Putea), București, Socec.

Referințe bibliografice

Hristea, Theodor, 1968, Probleme de etimologie, București, Editura Științifică.

Ivănescu, Gheorghe, 2012, Problemele capitale ale vechii române literare, Ediția a II-a revăzută, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”.

[1] Hipercorectitudinea, în ciuda denumirii sale, constituie o greșeală și constă în aplicarea mecanică a unei analogii sau a unei reguli lingvistice valabile în alte situații. Deși apare tocmai din teama vorbitorului de a nu greși și de a se conforma normelor limbii literare, fenomenul nu se referă la o corectitudine dusă la extrem (cf. elementului hiper- „foarte”, „excesiv de”), ci la analogii greșite, care nu își au temeiul și care provin, de fapt, din necunoaşterea adevăratei forme a etimonului.

[2] Cf. „«Hiperliterarizările» s-au produs numai la moldoveni și se explică prin tendința acestora de a vorbi literar, ca efect al conștiinței că dialectul moldovenesc vorbit de popor nu este literar și că pronunțarea moldovenească trebuie să sufere o transformare ca să devină «literară»” (G. Ivănescu, apud Hristea 1968, 281).

Surse foto: astrodeva.wordpress.com; fiimplinit.ro.

One thought on “Povestea lui „mulțumesc”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *