„Poezia” gramaticii și stereotipul „Românul s-a născut poet”

Citeam acum ceva vreme un articol destul de captivant (în sensul că argumentele erau foarte bine dezvoltate) despre mituri și legende pe care românii le oferă în schimbul unor stereotipuri deja „obosite” despre țara lor. Revista este genul acela de răsfoit în pauzele dintre cursuri, însă admit că nu de puține ori mi-au plăcut extrem de mult temele propuse spre dezbatere și ideile pe care le dezvoltă.

De data aceasta, mă limitez la a reda paragraful care se potrivește discuției de față:

„Până și «Discovery» a încercat să afle adevărul din spatele acestui mit. Cert e că, de când suntem mici, suntem încurajați să scriem compuneri și poezii. Părinții ne laudă, profesorii ne laudă, bunicile ne pupă. E și normal că ajungem să credem că suntem talentați. La fel de adevărat este că am scos pe piață adevărate valori lirice. Și… tarararam… balanța s-a înclinat; avem un verdict: nu, românul nu s-a născut poet. Pentru asta trebuie să își cunoască limba maternă.” ¹ Prea adevărat!

Iată și câteva mostre despre ce înseamnă poezia astăzi, fără o limbă bine însușită/studiată, fără o bază gramaticală întemeiată. E vorba despre poezii, alese aleatoriu, de pe diverse site-uri, ai căror autori (amatori!) au uitat să mai consulte și câte un dicționar/îndreptar ortografic și ortoepic, în demersul lor „glorios” de a împlini semnificația mai nou răstălmăcitei zicale: „Românii au talent… s-au născut direct poeți!”

„Eu sunt preoteasa iubirii

cea care vindecă rănile adânci

din inima pământului,

care, în incantaţii secrete,

zămisleşte miezul de lumină

pe care îl aşează

în sanctuarul trupului

dându-i viaţă.” (www.poezii.santamia.ro)

Evident, corect este AȘAZĂ.

 

„Luna mîndr,-o rază să-si coboare
Şi să sărute ochii tăi uşor.” (www.poezii-dragoste.ro)

Trecând peste observația faptului că grafia sunetului [î] în această situație e â, încerc să deslușesc motivul alăturării a două semne grafice unul după altul: semnul de punctuație al virgulei, după care urmează o cratimă. Oare autorul a vrut, de dragul ritmului și al măsurii poeziei, să elideze vocala finală ă din mândră (confundând virgula cu apostroful!) și să unească acest cuvânt cu articolul nehotărât ce-i urmează, o? E posibil, însă, fără însușirea câtorva noțiuni minimale de ortografie și punctuație, nu avea cum să reușească!

„Ma rog sa pot sa te gasesc
Chear daca tu nu vei veni.” (www.poezii-dragoste.ro)

Eu exemplul de mai sus îl consider deja o ofensă la adresa limbii române și a celor care i-au pus „poetului” respectiv (sau persoanei cu manifestări de poet) stiloul în mână. Mai are rost să spun că „se scrie” CHIAR? Are! Poate află și alții (dintre cei mulți) ca el/ea…

Și tot în aceeași poezie, plâng cacofoniile deja:

„Ma rog ca cind o sa ma vezi
Sa ma iubesti asa cum sint
Ca cind ma vei cunoaste iar
Sa ma iubesti la nesfirsit.” (www.poezii-dragoste.ro)

Desigur, mai sus, lipsesc diacritice, scrierea lui sunt nu e cea normată, dar parcă am trece cu ușurință peste astfel de abateri, dacă nu ne-ar fi chinuite grav urechile (și încă în „porție” dublă!) cu o cacofonie destul de cunoscută și deja ușor de evitat…

Cam ăsta-i talentul românului! Scriem toți poezii, dar mă întreb: până acolo, oare știm toți SĂ SCRIEM?! Învățăm multe limbi străine sau cel puțin pretindem c-o facem, dar nu ne cunoaștem propria limbă. Suntem, așadar, principalii responsabili ai ivirii unor astfel de stereotipuri despre români (cu care, culmea, ne mai și mândrim uneori). Ne îndepărtăm, generație cu generație, manual cu manual, scriere cu scriere, de tradiția de a mai recita, ca la carte, sau a mai scrie, după autodictare, „poezia” gramaticii limbii noastre.

Despre ce-i acela un stereotip, găsești informații mai jos! Sublinierea îmi aparține; ea evidențiază sensul care interesează în acest caz (în special, sensul adjectivului, cel figurat):

„STEREOTÍP, -Ă, (I) stereotipuri, s. n., (II) stereotipi, -e, adj. I. S. n. 1. Placă plană sau semicilindrică, turnată din metal, mulată în cauciuc sau în alt material plastic, reprezentând reproducerea unui text sau a unui clișeu și întrebuințată ca formă de tipar la tipărirea edițiilor unei lucrări de mare tiraj. 2. (În sintagma) Stereotip dinamic = sistem de reflexe condiționate care se formează datorită repetării în aceeași succesiune a condițiilor din mediul înconjurător. II. Adj. 1. Tipărit după un stereotip (I 1). 2. Fig. Care se repetă în aceleași condiții, care este mereu la fel, neschimbat, obișnuit, banal; stereotipic; banalizat prin repetare. [Pr.: -re-o-] – Din fr. stéréotype. ²

Iată și alte clișee cu și despre români, extrase din același articol al revistei „ambition!”: „Nu vorbi cu el că are dungă roșie pe buletin!”; „România e țara lui Dracula!”; „Româncele sunt frumoase”; „Românul este leneș” etc.

Tu ce clișee/stereotipuri despre români cunoști? Te invit să ni le împărtășești! Poate le analizăm împreună…