Acordul adjectivelor cromatice compuse din limba română: ce spun gramaticile actuale
Marele scriitor și filozof Johann Wolfgang von Goethe, într-una dintre cele mai voluminoase, dar și mai controversate lucrări, Farbenlehre (Doctrina sau Teoria Culorilor), pe care el însuși o aprecia la cel mai înalt nivel, „la sugestia secretarului său, Johann Peter Eckermann, că ar putea să-i pară rău că a dedicat atâta timp teoriei culorilor, răspunde: «Nicidecum, deși i-am dedicat munca unei jumătăți din viața mea. Aș fi scris poate încă o jumătate de duzină de tragedii, asta ar fi fost tot, și se vor găsi după mine destui s-o facă»” (Grigorovici 2005: 3).
Într-o societate în continuă schimbare, precum cea actuală, în care noi domenii artistice prind rapid contur și, odată cu ele, sunt create produse și concepte inedite ori numeroase tendințe iau formă, nu e de mirare că inclusiv sistemul de culori se transformă, îmbogățindu-se cu noi nuanțe. Industria modei și a textilelor, industria cosmeticelor și a produselor de machiaj, domeniul designului interior și al altor arte moderne sau mai vechi, industria tipografică, a vopselelor și a materialelor plastice, mass-media și publicitatea – în ultimă fază, toate au favorizat apariția de noi culori și tonuri de culoare, multe dintre ele născute din asocieri cromatice insolite. În plus, în fiecare an, Institutul Pantone Color, companie deținătoare a sistemului standard de reproducere a culorilor și a ghidului de culori (în peste 1700 de nuanțe diferite) – cu nume omonim –, consultându-se cu designeri renumiți din mai multe domenii artistice, stabilește, la sfârșitul fiecărui an, pentru anul următor, o culoare/nuanță de culoare reprezentativă pentru sfera artistică și industriile conexe[1]. De cele mai multe ori, culoarea respectivă reprezintă o combinație între cel puțin alte două (nuanțe de) culori preexistente. De exemplu, pentru anul 2016, au fost alese două culori reprezentative: roz-cuarț (< engl. rose quartz) și bleu-seninătate (< engl. bleu serenity). Observăm că aceste culori sunt inedite inclusiv la nivelul denominației, numele lor fiind create prin analogii de tip metaforic sau metonimic: „roz precum cuarțul”, „bleu precum/care inspiră seninătate”.
Însă astfel de adjective cromatice compuse sunt create anual, iar majoritatea dintre ele pătrund în uzul vorbitorilor, unde ridică numeroase dileme în ceea ce privește acordul gramatical cu substantivul determinat. Care sunt normele actuale privind flexiunea unor astfel de cuvinte? Cum se realizează (sau nu) acordul gramatical al adjectivelor cromatice compuse cu numele pe care îl determină? Ca să conturăm un răspuns cât de cât pertinent, am aruncat întâi o privire în lucrările normative și de gramatică a limbii române actuale, însă acolo am întâlnit o sumedenie de explicații… contradictorii.
Adjectivele cromatice compuse în dicționarele și lucrările normative actuale
Adjectivele cromatice compuse în Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române (DOOM), ediția a II-a (2005)
În Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a, în capitolul 4.2. Scrierea cuvintelor compuse, la subpunctul alocat adjectivelor, acest tip de adjective sunt considerate drept compuse dintr-un „adjectiv invariabil (desemnând o culoare) + adverb (uneori provenit din participiu) exprimând o nuanță [subl. aut.]: (bluză/bluze) galben-închis, roșu-deschis” (DOOM2, LXV), pe când în paginile propriu-zise ale dicționarului, acestea apar înregistrate inclusiv ca adjective variabile: de exemplu, albastru-deschis, albaștri-deschis, albaștrii-deschis, albastră-deschis, albastre-deschis (DOOM2, 22) – cu semnul „*” (asterisc) în dreptul cuvintelor-titlu, care indică faptul că aceste elemente lexicale sunt nou introduse în DOOM2[1].
De asemenea, pentru alte adjective compuse, în a căror categorie putem include și o parte din adjectivele cromatice, DOOM2 mai are prevăzute câteva reguli:
- „Se scriu într-un cuvânt adjectivele (mai ales din fondul vechi) sudate (unele reprezentând tipuri rare și învechite) din cuvinte care există independent, cu structura […] adjectiv + adjectiv (având flexiune numai la ultimul component) [subl. aut.]: rozalb” (DOOM2, LXIV);
- „Se scriu cu cratimă adjectivele compuse nesudate cu structura […] adjectiv + adjectiv, având flexiune numai la ultimul component (*rău-platnic) […], la ambele componente – (globuri) *albe-argintii […], sau invariabile [subl. aut.]: (televizoare) *alb-negru. Dar v. mai sus rozalb” (DOOM2, LXV).
Observăm încă o dată, din indicațiile din DOOM2, că, în general, compusele cromatice care ridică probleme sunt adjective neologice, recent pătrunse în limba română. Interesează, așadar, în privința acordului gramatical, acele adjective cromatice compuse dintr-un adjectiv invariabil (desemnând o culoare) și un adverb (uneori provenit din participiu) exprimând o nuanță, asupra cărora dicționarul normativ de bază nu oferă prea multe lămuriri. Dimpotrivă, înseși înregistrările din dicționar mențin incertitudinea privind acordul:
- *alb-albastru, alb-albaștri, alb-albaștrii, alb-albastră, alb-albastre (p. 21, s.v. alb-albastru);
- *alb-argintiu, alb-argintie, alb-argintii (p. 21, s.v. alb-argintiu)
Această înregistrare contrazice regula de la punctul b. de mai sus.
- *albastru-azuriu, albaștri-azurii, albaștrii-azuriii, albastră-azurie, albastre-azurii (p. 22, s.v. albastru-azuriu) – cu flexiune la ambii termeni ai compusului, contrar primei reguli enunțate (vezi supra);
- *albastru-deschis, albaștri-deschis, albaștrii-deschis, albastră-deschis, albastre-deschis (p. 22, s.v. albastru-deschis) – Și în acest caz, flexiunea primului termen al compusului contrazice norma enunțată în primele pagini din DOOM2;
- *alb-gălbui, alb-gălbuie, alb-gălbui (p. 22, s.v. alb-gălbui)
Acest compus cromatic pare că urmează prima regulă de la punctul b.: „Se scriu cu cratimă adjectivele compuse nesudate cu structura adjectiv + adjectiv, având flexiune numai la ultimul component”.
Compusele cromatice adjectivale în Gramatica limbii române (GALR 2005), I. Cuvântul
Situația acordului adjectivelor cromatice compuse cu substantivul determinat se menține la fel de neclară inclusiv în Gramatica limbii române, I. Cuvântul, ediția a III-a, unde se specifică inițial:
„Adjectivul invariabil este alcătuit dintr-un singur cuvânt simplu (gri), compus sudat (cumsecade) ori compus nesudat (verde-crud – subl. n.). […] După posibilitățile de atașare a flectivelor gramaticale la radical, adjectivele variabile se împart în două grupe:
- adjective care primesc flectivul la sfârșitul cuvântului, indiferent de modul lor de formare [subl. n.] (simple: bun, mare; derivate: frumușel, călduț sau compuse: alb-imaculată [subl. n.] , instructiv-educativă, româno-franceze);
- adjective care pot primi flectivele gramaticale (și) în interiorul cuvântului [subl. n.], adică la sfârșitul primului element care intră în compunere. E vorba de adjectivele compuse nesudate alcătuite / provenite din [adjectiv + adjectiv] sau [adjectiv + substantiv] [subl. n.]: Brazii verzi-întunecați se-ndesau unul în altul. (M. Cărtărescu, Travesti), Avea o rochie galbenă-chihlimbar. [subl. aut.]” (GALR, I, 144-145).
Iar „compusele din două adjective (exprimând combinații sau nuanțe de culori) sunt adesea invariabile [subl. n.]: rochie / rochii albastru-deschis, galben-pal, roșu-aprins, verde-crud, deși normală ar fi flexiunea primului termen [subl. n.], ultimul având mai curând comportament adverbial; la unele adjective compuse noi se preferă flexiunea ultimului termen, semn al unui mare grad de sudură între elementele compusului” (GALR, I, 145) – de exemplu: rochie alb-argintie cf. activitate instructiv-educativă, relații româno-franceze. Peste câteva pagini, se specifică însă:
„Un număr de adjective relativ restrâns, dar în continuă creștere, nu cunoaște opozițiile de gen, număr și caz. Din clasa adjectivelor invariabile fac parte unele adjective simple (bleu, maro, otava) sau compuse (alb-vanilie, grena-lucios, roz-oranj) […]” (GBLR,I, 151).
Observăm că, nici în această lucrare, informațiile nu sunt suficient de clar formulate: acestea sunt invariabile în mare parte, cu toate că ar fi firească flexiunea primului element (a celui care denumește culoarea de bază), întrucât al doilea are rol adverbial. Sunt astfel reluate, mai amănunțit, informațiile din DOOM2: acest tip de compuse adjectivale au formă fixă, indiferent de context, însă în paginile dicționarului sunt recomandate a fi utilizate cu primul element declinat (i.e. adjectivul care exprimă culoarea). Situția privind flexiunea adjectivelor compuse se opacizează însă din nou, câteva pagini înainte, unde se specifică:
„Adjectivele compuse [subl. aut.] din două adjective invariabile sunt, la rândul lor, invariabile totdeaun (avea o rochie roz-oranj). Cele care conțin cel puțin un adjectiv variabil pot fi invariabile sau variabile contextual [subl. n.]: Avea o rochie grena-închis(ă) / albastru-închis(ă) / albastră-închisă (sic!) [subl. n.]” (GALR, I, 153). Despre importanța contextului în stabilirea flexiunii acestor compuse adjectivale discută și Sergio (2010, 248-249).
În schimb, precizarea faptului că gradul de sudură între elementele componente ale adjectivului compus poate influența modul în care se manifestă flexiunea constituie un posibil factor important în stabilirea unei reguli în acest sens, chiar dacă suficient de subiectiv. De altfel, în Cum scriem. Cum pronunțăm corect, Fulvia Ciobanu și Ligia Sfîrlea precizau:
„Se scriu cu liniuță de unire: […] adjectivele compuse mai noi, formate din două adjective întregi […], ai căror termeni își păstrează individualitatea semantică, deși uneori se comportă ca un cuvânt unic [subl. n.]: albastru-auriu (panglică albastră-aurie), roșu-închis (trandafir roșu-închis) […]” (Ciobanu, Sfîrlea, 1970: 47).
Totodată, în capitolul despre substantivele compuse, în GALR, I, 2005, se specifică faptul că astfel de cuvinte (cu structură analizabilă, la care participă cuvinte întregi) au anumite particularități flexionare ce decurg din pierderea totală sau parțială a autonomiei tuturor termenilor constitutivi sau doar a unora dintre aceștia [subl. n.] (GALR, I, 2005, 92). Compusele care ne interesează nu sunt sudate, iar ortografia lor se bazează pe despărțirea prin cratimă a elementelor.
Cât privește autonomia doar a unuia dintre componente, Adriana Stoichițoiu-Ichim menționează: „Compusele de tip adjectival [subl. aut.], proprii stilului științific și celui publicistic sunt construite prin […] subordonare [subl. aut.] între două adjective: alb-ivoriu, alb-argintiu, alb-lăptos, albastru-electric, roșu-fluorescent” (Stoichițoiu-Ichim 2001, 10). Din păcate, lingvista nu menționează care este subordonatul și care este determinatul în cadrul acestor compuse. Reținem însă și de aici faptul că structurile care ne interesează sunt considerate, indiferent de tipul componentelor, compuse prin alăturare cu cratimă, grafie specifică, de altfel, compuselor între ai căror termeni există o relație de subordonare.
Situația adjectivelor cromatice compuse în Dicționar normativ al limbii române ortografic, ortopepic, morfologic și practic (DIN)
În DIN, Ioana Vintilă Rădulescu menționează:
„La adjectivele compuse care desemnează nuanțe sau combinații de culori [subl. aut.] (albastru-deschis, galben-pal, roșu-aprins, verde-crud) este normală numai flexiunea primului termen [subl. n.], evitându-se [subl. aut.], în general, formele de feminin și de plural” (DIN, 46).
Recomandarea evitării formelor de feminin și de plural ale adjectivelor cromatice compuse, într-un dicționar normativ, este complet nefirească, întrucât, într-o limbă în care substantivele au categoria numărului și a genului, precum limba română, adjectivele, în mare parte, nu pot fi decât cuvinte variabile, cu flexiune dependentă de substantivele pe care le determină (întrucât repetă informația gramaticală asociată substantivului)[2]. În plus, numeroase astfel de adjective au ocurențe în contexte în care se subordonează unor substantive de gen feminin. De exemplu:
„[…] mai am cumva vreo bluză galben-muștar cu guler-lavalieră în dulap […]?” (Stylediary);
„Rochie roșie-vișinie gen Zara, cumpărată din Italia de la Oviesse.” (OLX)
„Asocieri cromatice foarte plăcute vizual sunt, de pildă, […] un dres oranj cu o fustă albastru cobalt […]” (Stylediary);
„față de masă [tip] rolă din hârtie albastru-deschis” (okazii.ro).
Totuși, acest dicționar încearcă să aducă oarecum o clarificare în situația dată, sugerând ca acordul să se marcheze doar la nivelul primului termen al compusului[3], astfel: copertă albastră-deschis; masă galbenă-pal; cercei roșii-aprins. Însă chiar și în paginile acestui dicționar, înregistrările contrazic uneori „regula” enunțată anterior:
- alb-argintiu, alb-argintie, alb-argintii (p. 53, s.v. alb-argintiu);
- albastru-azuriu, albastră-azurie, albaștri-azurii, albastre-azurii (p. 53, s.v. albastru-azuriu) (sic!);
- albastru-deschis, albastră-deschis, albaștri-deschis, albastre-deschis (p. 53, s.v. albastru-deschis)
- albastru-închis, albastră-închis, albaștri-închis, albastre-închis (p. 53, s.v. albastru-închis);
- alb-gălbui, alb-gălbuie, alb-gălbui (p. 53, s.v. alb-gălbui);
- alb-negru invar. (p. 54, s.v. alb-negru)
Aceste înregistrări sunt consemnate cu aceleași forme ca în DOOM2 (vezi supra);
- galben-portocaliu, galben-portocalie, galben-portocalii (p. 335, s.v. galben-portocaliu)
- galben-verzui, galben-verzuie, galben-verzui (p. 335, s.v. galben-verzui)
Observăm, așadar, că nu întotdeauna „primul” termen al compusului este cel care cunoaște flexiunea.
În urma tuturor precizărilor din lucrările de specialitate consultate până acum, notăm ca puncte de plecare în studiul adjectivelor cromatice compuse următoarele chestiuni:
- Ideea potrivit căreia orice cuvânt compus cromatic are un centru care transmite informația semantică și gramaticală de bază (i.e. adjectivul care desemnează culoarea), precum și un determinant cu rol adverbial (i.e. adesea un cuvânt provenit din participiu, care presupune o nuanță a culorii de bază desemnate prin adjectivul-centru al compusului sau aduce lămuriri cu privire la desemnarea culorii respective). Cu astfel de termeni vom opera de acum înainte, pentru a evita ambiguitatea generată de exprimarea de tipul „primul”/„al doilea” element al compusului.
- Aceste adjective compuse sunt relativ neologice, iar nivelul de adaptare la limba română se poate observa în flexiunea unuia dintre cuvintele componente (de regulă, a centrului compusului, cel care desemnează culoarea în sine, cu condiția să aibă o formă variabilă).
- Grafia cu cratimă între componente indică gradul de sudură între elemente, între centru și celălalt component. Prin urmare, acești termeni care creează compusul cromatic încă au tendința să își păstreze autonomia semantică, dar, în același timp, se pot comporta ca un cuvânt sudat. Considerăm că în funcție de gradul de unitate între elemente trebuie să se realizeze și acordul.
- Precizarea din GALR 2005, I, cum că în context putem stabili mai degrabă posibilitatea de flexiune a acestor compuse (întărită și de oscilația lucrărilor gramaticale și normative de bază de a impune clar o regulă privind variabilitatea/invariabilitatea adjectivelor cromatice compuse) ne determină să acordăm o mai mare importanță uzului și ocurențelor în uz a acestor elemente lexicale.
Vedem așadar că, în privința flexiunii adjectivelor cromatice compuse, lucrările de gramatică și dicționarele normative românești actuale nu doar că nu converg întotdeauna înspre aceeași concluzie, dar sporesc incertitudinea.
De exemplu, în DOOM2, acestea sunt considerate drept compuse dintr-un adjectiv invariabil și un adverb exprimând o nuanță: (bluză/bluze) galben-închis/roșu-deschis, pe când în paginile propriu-zise ale dicționarului, acestea sunt înregistrate ca adjective variabile: cf. albastru-deschis, albaștri-deschis, albaștrii-deschis, albastră-deschis, albastre-deschis; alb-gălbui, alb-gălbuie, alb-gălbui.
În GLR 2005, situația se menține la fel de incertă, specificându-se că de obicei aceste adjective sunt invariabile, deși se sugerează că normală ar fi flexiunea primului termen, dat fiind faptul că acesta este centrul adjectival al compusului, iar celălalt – adverbul, așadar termen invariabil. Pe de altă parte, în DIN este specificată regula potrivit căreia acordul adjectivelor compuse care desemnează nuanțe sau combinații de culori cu substantivul regent se realizează doar la nivelul primului termen: albastră-închis, albaștri-închis, albastre-închis; verzi-crud; galbenă-aprins, galbene-aprins, galbeni-aprins ș.a.
În plus, în nicio lucrare românească de specialitate nu se face referire la flexiunea compuselor adjectivale cromatice cu schema adjectiv + nume precum albastru-azur, verde-smarald, galben-lămâie, roșu-sânge etc., care, în unele studii cu referire la alte limbi romanice (în special spaniolă, franceză), sunt interpretate drept structuri cu apoziție, invariabile.
Rămâneți prin zonă: urmează noi articole în care încercăm să clarificăm problemele pe care le ridică acordul adjectivelor cromatice compuse, prin comparație cu situația din alte limbi romanice, dar ținând cont și de specificul limbii române.
[1] Deducem de aici că, anterior, încă de pe vremea cercetării pentru DOOM 1, în anii ʽ80, nu exista o preocupare foarte mare pentru compusele cromatice, din moment ce nu erau înregistrate nici în principalul dicționar normativ al limbii române. Acest aspect poate fi pus pe seama faptului că, acum aproximativ patru decenii, adjectivele cromatice nu cunoșteau o amploare atât de mare, întrucât nici industriile care se bazau pe studiul culorilor nu cunoșteau o dezvoltare prea rapidă.
[2] Cf. „Privit în ansamblu, adjectivul este o parte de vorbire flexibilă, care exprimă prin formele sale genul, numărul și cazul, preluate de la regent și manifestate prin acord. Paradigma adjectivului este mai bogată decât a substantivului” (GALR, 144).
[3] Precizarea cum că „este normală numai flexiunea primului termen [subl. n.]” (DIN, 46) al compusului adjectival este echivocă, întrucât doar în baza unor criterii de natură gramaticală putem indica modul de realizare al acordului adjectivului cromatic compus cu regentul său. Or, conform precizărilor din lucrările normative menționate anterior (DOOM 2, GALR), în astfel de cazuri, unul dintre termeni este adjectivul de bază – centru al compusului, iar celălalt are valoare adverbială, fiind un complement care indică nuanța, tipul de culoare (deschis, închis).
[1] Cf. http://www.cnet.ro/2008/07/06/ce-inseamna-pantone/.
Referințe bibliografice
Ciobanu, Fulvia, Sfîrlea, Ligia, Cum scriem. Cum pronunțăm corect, București, Editura Științifică, 1970.
Grigorovici, Radu, Teoria Culorilor a lui Goethe, Curierul de fizică, 2005, decembrie, nr, 54, p. 3-7, disponibil online și la adresa: http://curieruldefizica.nipne.ro/docs/CdF_54.pdf, acccesată ultima oară în data de 13.06.2016
Stoichițoiu-Ichim, Adriana, Vocabularul limbii române actuale. Dinamică, influențe, creativitate, București, All, 2001.
SIGLE
DIN – Ioana Vintilă Rădulescu, Dicționar normativ al limbii române ortografic, ortoepic, morfologic și practic, București, Corint, 2009.
GALR 2005 – Gramatica limbii române. I. Cuvântul, II. Enunțul, tiraj nou, revizuit [după ediția 2005], București, Editura Academiei Române, 2008.
GBLR – Gramatica de bază a limbii române, București, Univers Enciclopedic Gold, 2010.
Acest material constituie un scurt fragment din comunicarea Dificultăți privind acordul adjectivelor cromatice compuse în limba română, susținută de autorii Literparc.ro (Emina Căpălnășan și Raluca Popescu) în cadrul CICCRE – Colocviul Internaţional Comunicare şi cultură în Romània europeană, ediția a V-a, din 24 iunie 2016, cu tema Imaginarul cultural și lingvistic în Romània europeană.
Comunicarea din care face parte fragmentul de mai sus (ca parte introductivă) a fost publicată în volumul Quaestiones Romanicae. Lucrările Colocviului Internațional Comunicare și cultură în Romània europeană (ediția a V-a/24-25 iunie 2016), Jate Press, Editura Universității de Vest din Timișoara, 2017, p. 200-229.