
La douăzeci şi cinci de ani împliniţi în luna cea mai prietenă, sufăr de ceea ce am învăţat pe la psihologia educaţiei, cred, că se numeşte „criză de personalitate”. Nu că aş fi vreun psiholog cu veleităţi de proiectant al viitorului care împinge adolescenţa până spre douăzeci şi cinci de ani, ci pentru că, în inconştienţa anilor cu –teen la sfârşit, am trăit cam prea raţional şi cam prea după dictare (şi am trăit cum e mai blestemabil şi mai penibil: după dictarea alcătuită de un copil idiot ce îşi pune pe faţă masca de om matur). La mine, epocile trasate de cei ce sondează psihicul uman s-au inversat, şi, s-au inversat mai invers şi mai original decât în orice bucată de literatură anti-manieristă. Simplu formulat: mi-am fărâmiţat existenţa de adolescent cu principii şi îmi dinamitez viaţa de om matur cu acte de rebeliune: îmi permit să mă enervez, să mă îmbrac imatur, să mă uit o zi întreagă la acelaşi film fără să simt că am plonjat în ridicol, să nu îmi cenzurez egoismul: nativ, pe de-o parte, întreţinut de ipostaza de unic moştenitor, pe de alta. Legat de egoism sau egotism sau de alte cuvinte ce trimit spre atitudini individualiste: am ales să devin profesor (discutabil dacă te naşti sau devii în urma cursurilor pentru pregătirea personalului didactic) pentru că aşa am vrut eu, nu din dorinţa de a câştiga un loc în Rai, ca urmare a altruismului şi a devotamentului sau a gândurilor bune îndreptate spre elevi. Desigur, e şi asta, dar până sa ajung la starea de bine a altora, mi s-a părut mai la îndemână să bifez căsuţa alocată sinelui. Acest lucru e reperabil la toate nivelurile şi straturile vieţii mele; dacă m-aş fi gândit în primul rând la alţii, aş fi avut aripi pufoase, aş fi suflat praful de pe nori şi aş fi zâmbit frumos unei felii de pâine unse cu brânză topită, probabil ca în reclama ridicol-ingenuă, înainte să stau la sfat cu Dumnezeu. De reţinut: prima trăsătură: egoismul. Sunt sociabilă şi cu cine vreau şi cu cine trebuie, că, rebeliune, rebeliune, dar trăim în societate (vorba cântecului) şi actoria e marea descoperire a secolului! În acest caz, nu îţi trebuie diplomă şi nici stagiu satisfăcut prin teatre, ci doar un zâmbet cald, de domniţă nedeflorată. Vorbesc destul de mult (asta se cheamă că sunt: volubilă) dacă am cu cine, nu discut cu oglinda nici măcar înainte de a ţine vreun discurs – asta datorită faptului că nu am visat niciodată să mă fac starletă, model sau recitatoare de cuvinte cântate. Îmi place să mă plimb, pe tocuri sau fără, cu o destinaţie precisă sau fără ţintă, prin parc sau prin întreaga lume. Ador să mă simt turist, să am sentimentul că m-am pierdut, să stâlcesc limba ţării străine, să încurc socoţile cu euro sau franci, să-mi fie dor de casă şi să mor de necaz că acasă înseamnă România (parţial şi din cauza succesiunii celor patru anotimpuri, clişeu imbecil, aşezat cu mare grijă în memoria copilului încă de la grădiniţă). Am temeri şi defecte, zile bune şi zile proaste în funcţie de realizări, nu de superstiţii sau de bătaia vântului ori a adierii imaginative a vreunui descâlcitor de stele – ştiinţific spus: astrolog. Sunt greu de mulţumit şi trebuie să fac ceva cu adevărat fabulos ca să mă simt împlinită. Nu prea cred în plăcerea oferită de lucrurile simple, nu dau vina pe soartă dacă dau greş şi cred că învinuirea inefabilului pentru propriile eşecuri e doar receptarea oamenilor comozi şi iresponsabili! Îmi place să mă uit la filme, să pierd minute uitându-mă pe geam, îmi place să gătesc şi să mănânc în egală măsură. Consider că orice formă de dependenţă ne îndepărtează de condiţia de fiinţă superioară, dar nu îmi pot înfrâna plăcerea de a bea în fiecare dimineaţă o cană imensă de cafea. La fel cum o poezie nu se poate înscrie în ideologia clasicistă dacă nu are titlu, rimă, ritm, măsură – toate la fel de clasice precum fusta mătuşii nemăritate – supărător de vidate de originalitate, eu nu pot concepe o dimineaţă fără cafea şi o zi fără o lectură atipică – un fel de melanj între talent căutat şi automatism psihic pur. De aceea, caut bucăţele de realitate, cuprinse în sintagme dintre cele mai atipice, pe bloguri, prin broşuri destinate turismului, prin cărţi de bucate. Nu cred întru totul în ideea de conflict între generaţii, cred însă în rebeliuni, fricţiuni, puterea de a contrazice, curajul de a căuta adevăruri dincolo de tradiţie, de truisme, de păgânisme neuitate de conştiinţa colectivă. Paradox sau nu, încerc mereu să găsesc un echilibru şi, odată ce-l găsesc, încerc să-l şi aplic. Cândva credeam că a fi rebel înseamnă să porţi uniformă de stofă şi insigna şcolii, dar să te încalţi cu tenişi, astăzi cred că a fi rebel înseamnă să nu pleci capul de dragul zicerii despre capul plecat şi despre sabie, să adopţi mutra omului umil de dragul protecţiei fizice şi de dragul unor românisme instalate de tradiţie, dar în defavoarea libertăţii conştiinţei. Cândva credeam că a avea prieteni înseamnă să ai o colecţie de numere de telefoane şi de domicilii electronico-virtuale sau a te saluta cu cât mai multă lume pe holurile şcolii; astăzi cred numai în mine şi în părinţi, pe care îi salut cu „Ciao!”, pe care nu-i respect cu formule de salut respectuoase, ci prin fapte şi dovezi că sunt cel mai bun copil din lume, cărora le permit să îmi spună că sunt „copil prost” pentru că am certitudinea că eticheta nu e pusă din invidie, ci din dorinţa de a-mi arăta că evoluţia nu e o propoziţie cu punct la sfârşit. Cu defecte asumate, cu dependenţe şi slăbiciuni, cu puţine calităţi, dar cu multiple modalităţi de a le concretiza, cu ochi de o culoare comună, dar cu ambiţia nu prea des regăsibilă în profilul oamenilor comuni, aceasta sunt eu! Încă ceva: unii spun că îmi funcţionează mai bine emisfera dreaptă, cea responsabilă de creativitate şi de culoare. E drept că în afară de faptul că dau bani pe prostioare colorate, am şi momente în care prelucrez mesajele transmise de imaginaţie.
Peste timp și între cărți…
te pierzi in cuvintele tale,te acapareaza si te fac sa vrei mai mult…..citeam si .. mi-a parut rau ca s-a terminat!
Emino, inspiratia iti zambeste larg. Am avut un moment de tresarire, regasind randuri gandite si digerate mult timp si de neuronii mei pitici. Spor la scris si…abia astept a next one.
Mulţam fain!
…a apărut „a next one”!
Eu nu recitesc, dar am făcut-o ! Promit să citesc şi altădată, în tăcere…
Sper să nu fiu pedepsit pentru intervenţie.
@Adrian Florin: ..dacă nimeni nu ne cenzurează pe noi, nici noi nu îi cenzurăm pe alţii!
Intervenţiile mă bucură, e un semn că nu „vorbesc” în absenţa unor ascultători!
Mă bucură, MAI MULT, REcitirea!
Emina,
…comentariul meu vine mai tarziu, am intarziat putin pe holurile melancoliei adunandu-mi cursurile rasfirate, colaje de amintiri placute (ciudat, tate gandurile negre din faculta s-au dizolvat in timpul acid al vremurilor ce au urmat). Vreau sa-ti multu, de data aceasta nu pt cursurile imprumutate sau pt informatiile de ultima ora oferite, ci pt ca m-ai facut sa-mi aud din nou pasii pe culuarul universitatii; citindu-ti autoportretul, te-am regasit, pe tine, studenta Emin(a)enta la care priveam cu atata admiratie, si mi-am reamintit si de mine…
Pentru oaza de trecut inocent si rebel la care m-au condus gandurile tale tastez un MULTUMESC FRUMOS! (pana la prima ocazie cand il voi transmite oral), alaturi de incurajarea de a continua ceea ce ai inceput! Talentul Eminei,,nu e o propoziţie cu punct la sfârşit”.
Cu simpatie, Luci
@lucia: Cu toate literele adunate in anii de studiu… colectiv si individual, mi-e greu sa gasesc acum si imbinarea lor potrivita! Pentru aceste momente, cand nu exista cuvinte potrivite sau litere care sa tina locul in pagini scrise unor reactii sau sentimente, exista doar zambete… doar bucurii… doar multumiri returnate! …si doar atunci, este scuzabila nefolosirea diacriticelor! 🙂
Domne…jos palaria!
Buna Emina,
Frumoase ganduri, regasibile, probabil (nu sunt sigur). Poate din postura in care esti, reusesti sa mai modelezi anumite persoane spre caracterul pe care-l detii.
Numai bine !
Cât de aplicabile mai sunt cuvintele astea?! 🙂 Un lucru e cert şi atestat de buletinu-mi: între timp am făcut 27 de ani. 🙂
Știi, la astea mă gândeam și eu zilele acestea… câți străini mi-or citi descrierea și câte s-au mai schimbat în doi ani de la publicarea ei? Ar trebui un „refresh” pe alocuri, căci și la noi personal s-a făcut. Poate în noul an… 🙂
…sau poate lăsăm originalul… şi adăugăm comentarii! „obiective” 😛 :).
E bine și așa… să se poată observa evoluția / schimbările! Noi am fost, tot noi rămânem… dar cu „îmbunătățiri”. 🙂
„Consider că orice formă de dependenţă ne îndepărtează de condiţia de fiinţă superioară, dar nu îmi pot înfrâna plăcerea de a bea în fiecare dimineaţă o cană imensă de cafea.”
Corect! Inclusiv dependenta (luata pe scara larga drept iubire de poporul sentimental) de alti oameni ne indeparteaza de conditia de fiinta superioara (animalelor).
Cred că numai poza trebuie schimbată! În rest, aceeași copilărie e în ADN! :p
…și trebuie actualizată info. despre cafea! 😛
Păi? Ce are cafeaua? Eu aș bea întruna! :)) Nu doar într-una (cană) – pentru cunoscători! 😉