Raluca Popescu

Dincolo de impresiile pe care unii și le formează despre o persoană sau dincolo de intuiții și senzații cum că ai ști pe cineva atât de bine încât „s-o poți citi ca pe-o carte deschisă“, aș spune despre mine (cu riscul și, de fapt, satisfacția de a dărâma clișee!) că sunt persoana pe care o cunoști, dar, în fond, nu știi prea multe despre ea (nu neapărat că aș fi vreun cameleon aterizat în urbea asta mare dintr-o zonă – culmea, tot românească! – o zonă la auzul căreia unii de aici se strâmbă în cel mai prefăcut hal, fără ca măcar să fi aflat / văzut ceva despre, doar pentru că „așa se face“ de câteva decenii încoace.). Sunt, poate, un cocktail de sentimente pentru cine ajunge să mă cunoască (dacă ajunge!) și îmi place să-mi descriu stările simplu, în doar două versuri proprii: „Sunt clovnul care plânge când râde / Și râde când plânge.“, pentru că natura mi se arată de multe ori așa. Sunt ursul care se retrage iarna în bârlogul lui, ca să-l poți vedea abia primăvara viitoare. Nu fac nimic când e urât afară, doar dacă e mult prea necesar.

Mă înfurii și eu, țip și eu (când alții se așteaptă mai puțin), deși sunt calmă mai tot timpul, ca o ardeleancă (contrar originii, total opuse!). Cu riscul de a fi catalogată „bleagă“ sau „moale“, doar pentru că sunt de părere că unele lucruri nu merită atenție, „nu sar cu gura“ și decid să mă retrag pentru a investi atenție în lucruri pe care le pot face mult mai bine și singură! Prefer să demonstrez ceva negru pe alb, prin cuvinte, nu să mă contrazic cu capete prea tari! Astea rămân, de multe ori, oferte pentru unii să profite… Eu mă retrag, dar nu renunț. Niciodată! Știu ce vreau. E aluatul principal să-mi prepar felul preferat (aluat și pentru că, poate, îmi plac cel mai mult produsele de patiserie!). Am ambiție; mă forțez uneori mai mult decât corpul meu de „gâză“ îmi permite, dar doar pentru că numai așa știu că lumea se poate opri să te observe și doar astfel îți poți multiplica șansele și… dezvolta ideile, care te ridică în rangul de ființă cu creier dezvoltat! Ambiție, perseverență, încăpățânare, perfecționism… combinație tare, care explodează uneori atât de brusc și de intens, încât mă înfurie și pe mine (să mai spun de nervii altora cu care mă joc, bazându-mă pe astfel de ingrendiente?!). Combinație care a făcut să izbucnească în mine ceva puternic, în ciuda imaginii fizice, încă de când cineva mi-a pus prima dată stiloul în mâna care tremura de emoții… emoții că, poate, mâzgâlelile nu ieșeau bine, perfect, ca în abecedar. Plângeam, urlam, mă zbăteam până când,  în final, LITERA ieșea de sub instrumentul acela ce-mi strivea mâna atât de gingașă și rotundă! De când absorbeam cu nările mirosul de lichid albastru încă neuscat pe liniile ciudate ale caietelor tip I și tip II, sugându-mi și mușcându-mi buza de jos cu mulțumire că am legat cuvântul astfel încât „să se poată citi”, am iubit gândăceii aceia concretizați pe hârtie, dar abstracți în mintea mea de copil… Prima lecție pe care am învățat-o: așa sunt literele, ai impresia că le citești, le stăpânești, notându-le pe hârtie, dar, apoi, fug în minte în fel și fel de chipuri și idei. Și să le prindă de acolo, să le contureze apoi cineva, din nou, e treabă pe care mulți cred că o pot face, dar puțini reușesc să o îndeplinească frumos, dar mai ales… corect! E treaba omului de la litere, a jucătorului cu concretul și abstractul în același timp, a magicianului care știe cum să îmbine formula abracadabrică, pentru a naște CUVÂNTUL! Inițierea e lungă și dureroasă, dar odată pornit prin labirintul ei, poți spune că deții totul: tu creezi lumi, când ai cuvinte, tu îmbini metode și faci combinații, care să nască alte lumi… Și când ai cheia și cunoști legile literelor, deschizi minți și idei nebănuite, dai naștere unor lumi. Pe cuvânt se bazează lumea toată, nu pe cifre! Mai exact decât orice, e cuvântul… În zadar deții numere și statistici; calculele le realizezi tot prin cuvinte. De aceea, aș porni în această călătorie iar și iar, să o fac și mai frumoasă, și mai… perfectă!

Revenind la o descriere mai personală… cred în minuni, în fața cărora sunt singurele momente când rămân… fără cuvinte (da, cu toată ambiția mea și dorința de concret! – cum spuneam, sunt un amestec de gânduri și simțiri!) și în faptul că pentru oricine e pus deoparte ceea ce merită cu adevărat. Am o slăbiciune pentru maimuțicile de la zoo și pentru pinguini, iar cel mai mult dintre animale îmi plac păsările (toate, chiar și ciorile, pentru că pot ajunge atât de sus, bătând din aripi și perseverând).

Sunt bună prietenă cu cei care știu să îmi ajungă la suflet, dar odată ce m-ai trădat, nu mai exiști pentru mine! Am puțini oameni pe care mă bazez, dar pentru mine, ei reprezintă lumea fără de care nu aș fi reușit să fac nimic până acum și pentru care merg mai departe și atunci când îmi e cel mai greu.

Spre deosebire de fetele și femeile din lumea întreagă, eu chiar vreau să mă îngraș, așa că, dacă voi ține vreodată regim, va fi ca să mai pun ceva pe mine…

Visam să ajung jurnalistă, dar mi-a cam trecut… păpam însă ziare (da, la propriu!), când eram mică și acest lucru s-a întâmplat nu de puține ori.

Cel mai mult îmi place cum miros citricele. Sunt un om al soarelui, așa că nu te baza pe mine când plouă afară.

Ca orice om, am și eu obsesiile mele. Îmi place să îmi compar degetul mic de la mână cu al altora și până acum am depășit recordul… e chiar cel mai mic! Dintre semnele de punctuație, cel mai des folosesc punctele de suspensie (adică „puncte, puncte, puncte”), pentru că le consider cele mai expresive. Ador îmbrățișările, care înseamnă pentru mine mai mult decât milioane de cuvinte. Nu mă ghidez după sfaturi, mottouri, care să îmi schimbe stilul de viață sau vreo atitudine… Îmi place doar cum sună îndemnul: „Fii întotdeauna ce ești, iar dacă acest lucru nu este de ajuns pentru cineva, înseamnă că acel cineva nu este de ajuns pentru tine!“.

Mă număr printre cei care, când nu pot să doarmă noaptea, deschid fereastra și privesc la stele, întrebându-se dacă de acolo îi vede și pe ei cineva, iar dacă nu sunt stele, le desenează cu degetul în întuneric.  Și că tot vine vorba, am un talent moștenit de la omul cel mai deștept din viața mea: desenul, cu derivatele sale, sau lucrul pe care-l regret cel mai mult și la care am renunțat pentru a mă dedica literelor. Am ales totuși o alternativă pentru timpul liber: creez bijuterii artizanale, o altă modalitate prin care mă pot afla în ipostaza de magician care naște lumi… Și mai e ceva: partea cu logica, iar dacă tot n-a fost să fie moștenită înclinația spre științe exacte, ca matematica sau fizica, am iubit, în schimb, matematica literelor: gramatica! Și de aici, s-a dezvoltat setea pentru cunoașterea limbii române, pentru tot ce înseamnă studiu lingvistic, precum și ideea ce prinde forme prin intermediul Literparc, parcul cu litere.

Proaspăt licențiată în litere și recent admisă la un masterat, evident, axat pe studiul limbii române, încă vreau să fiu profesoară de limba și literatura română, dar, pentru că trăiesc într-o țară cu legi și metodologii absurde, îngustate de o logică pe care, oricât m-aș strădui, nu o pot înțelege, anul acesta m-am trezit că nici măcar nu am unde să îmi iau catedră întreagă, deși m-am descurcat la examenul de titularizare mult mai bine decât au făcut-o cei „cu statut în învățământ”! E o poveste încâlcită, dar perseverența firii mele nu mă lasă să renunț, pentru că, orice-ar fi, povestea mea, o poveste de magie, cu multe litere, continuă… Cu multe „puncte, puncte, puncte“!