Zece vorbe celebre atribuite unor mari personalități

Au fost faimoși prin faptele lor. Sau poate au devenit celebri prin vorbele lor. Sau e posibil ca doar să fi lăsat posterității expresii și cuvinte mult mai cunoscute decât au fost ei. Așadar, iată câteva astfel de zicale/expresii celebre, pe care oameni de seamă le foloseau des, fiind și astăzi foarte utilizate, de multe ori fără a mai ști cine le-a dat viață.

1. Ah! Il n′y a plus d′enfants!

Tradusă astfel: „Ah, nu mai există copii!”, această vorbă este rostită de Argan în piesa Bolnavul închipuit, a lui Molière, în actul II, scena 11. Personajul încearcă să o descoase pe fetița Louison, cu privire la comportamentul surorii sale.

Cuvintele lui Molière, prin Argan, au depășit însă piesa și s-au instalat pe scena vieții; au devenit o expresie în limbajul curent, nu doar în cel francez. Ele se folosesc de fiecare dată când un copil, prin purtarea și gândirea lui, depășește limitele obișnuite vârstei și inocenței.

2. A înălbi un arab!

Aceasta este o veche vorbă grecească, moștenită de la filosoful grec Zenon, cel care a întemeiat școala stoică. Pentru că nu a rămas nimic scris de la el, tot ce s-a aflat, ca și expresia aceasta, a parvenit indirect prin lucrările lui Cicero și Plutarh, care îl pomenesc de mai multe ori pe Zenon.

Expresia a înălbi un arab nu poate însemna decât un lucru imposibil de realizat sau de atins, întocmai precum schimbarea culorii pielii unui negru.

3. Alas, poor Yorick!

Acestea sunt vorbele englezești, rostite de Hamlet în piesa cu același nume, scrisă de William Shakespeare.  Ele se traduc prin cuvintele „Ah, sărmane Yorick!”.  Yorick a fost bufonul regelui Danemarcei. În celebra scenă din cimitir (actul 5, scena 1), vorbind cu groparii, Hamlet vede craniul bufonului care îl face să exclame trist: „Vai, sărmane Yorick!… Simt că-mi vine rău. Aici se deschideau buzele, pe care le-am sărutat de atâtea ori. Unde-ți sunt poznele? Tumbele? Cântecele? Sclipirile acelea de veselie, care stârneau hohote de râs la masă? N-a mai rămas niciuna, ca să-și râdă de strâmbătura ta de acum!”

Alas, poor Yorick!, tradusă sau nu, este astăzi o expresie folosită pentru a sublinia o degringoladă, prăbușirea cuiva – ce a fost și ce a ajuns un om. Aceste vorbe sunt parafrazate și de poeții români Iosif și Anghel, în Caleidoscopul lui A. Mirea, în poezia Sărmanul Yorik:

„Vreun filosof sau vreun istoric

Privindu-mi tidva cu regret,

Ar exclama ca alt Hamlet:

Sărmane Yorik!”

4. À l’œuvre on connaît l’artisan 

Aceste cuvinte franțuzești reprezintă un vers din fabula Bondarii și albinele, de La Fontaine și se traduc astfel: „Pe autor îl cunoști după operă.” Expresia nu a dezvoltat și alte sensuri în afară de cel explicit, de bază; așadar, nu mai are nevoie de nicio interpretare.

5. Begnügt euch doch ein Mensch zu sein!: „Mulțumește-te să fii om!”

Adresată de către templier lui Nathan, în drama Nathan Înțeleptul (actul III, scena 9), scrisă de Lessing, această replică sintetizează întregul mesaj al operei, fiind considerată ca o chemare la înfrățire între oameni, dincolo de barierele naționaliste sau religioase. Piesa pledează astfel pentru calitățile morale, umane. Totodată, problema umanității, reflectată în toate scrierile sale, l-a determinat pe Lessing să afirme și alte vorbe celebre precum: „Cea mai nobilă preocupare a omului este omul”.

6. Carpent tua poma nepotes

Aceste cuvinte latinești constituie versul 50 din Egloge (IX), de Vergiliu și fac referire la faptul că omul nu trebuie să se gândească numai la dânsul, ci și la urmași, nu numai la clipa de față, ci și la zilele ce urmează.

La Fontaine s-a inspirat din acest vers, în fabula sa, Le vieillard et les trois jeunes hommes (Bătrânul și cei trei flăcăi), unde redă niște cuvinte similare ca sens: „Mes arrière-neveux me devront cet ombrage.” (Strănepoții mei se vor folosi de acest umbrar).

7. Cogito, ergo sum

Expresia latinească, care se traduce prin „Cuget, deci exist.”, reprezintă deja o celebră axiomă aparținând filosofului francez René Descartes. El a folosit-o în latină în opera sa, întrucât, în acea vreme, cărturarii scriau cel mai mult în latină. De fapt, chiar Descartes și-a latinizat la un moment dat numele, semnându-se drept Cartesius – de aici s-a format și termenul cartezianism, desemnând sistemul filosofic propriu lui Descartes.

Aceste cuvinte au fost prima dată utilizate în cunoscuta sa lucrare intitulată Discurs asupra metodei, din 1637. Aici, el combate supunerea oarbă în fața autorităților spirituale, clădindu-și un sistem filosofic propriu, bazat pe rațiune. El pornește de la adevărul rezumat în adagiul „Dubito, ergo cogito.” (Mă îndoiesc, deci cuget.), „Cogito, ergo sum.” (Cuget, deci exist.). Acest principiu de bază al său este dezvoltat și în altă lucrare carteziană, Principia philosophiae, scrisă chiar în latină, în 1644. Astfel, Descartes nu admitea existența unui adevăr decât atunci când examenul rațiunii îl considera evident. El a așezat rațiunea inclusiv la temelia întregii vieți spirituale.

Aceste vorbe au fost adesea parafrazate de-a lungul timpului și chiar parodiate. Într-o scrisoare, Voltaire scria: „Descartes a spus: Cuget, deci exist. Eu vă spun: vă iubesc, deci exist”. Poetul german Heinrich Heine scria ironic: „[…] pentru a mă încredința de propria mea existență, îmi imprimam cu toată tăria buzele în gropițele obrăjorilor rumeni ai barcagițelor și-mi ziceam filosofic: «Le sărut, deci exist!»”.

8. Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau!…

Alexandru Lăpușneanu, protagonistul nuvelei istorice cu același nume, scrisă de Costache Negruzzi, intrând în Moldova cu oști turcești, pentru a-și lua domnia înapoi, este întâmpinat de o solie de boieri, în frunte cu vornicul Moțoc, care îi spune: „[…] obștia ne-a trimis pe noi să-ți spunem că norodul nu te vrea, nici te iubește, și Măria ta să te întorci înapoi”. Lăpușneanu îi răspunde: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau.”

De atunci, expresia se folosește în situația în care o persoană încearcă să se impună împotriva voinței majorității sau când dorește dragoste cu sila.

9. Ex malis eligere minima: „Dintre rele, alege pe cel mai puțin rău!”

Aceste vorbe se regăsesc în lucrarea despre datoriile morale ale lui Cicero, De officiis, în cartea III, capitolul I. Nu se știe însă sigur dacă el le-a inventat sau reprezintă un dicton latin mai vechi pe care să-l fi consemnat în această scriere. Totuși, cert este că acest proverb s-a păstrat, de-a lungul timpului, în foarte multe limbi, inclusiv în română, sub forma: Din două rele, alege pe cel mai mic.[1]