Cum deosebim o semivocală de o vocală?

Unele dintre cele mai dificile exerciții de fonetică din școala generală mi se păreau cele care implicau recunoașterea unor semivocale, de obicei din cadrul unor diftongi ori triftongi ai unor cuvinte – cum sunt ele ocurente, de fapt. Până am cerut lămuriri în plus. Acum, după ani, mi s-a cerut mie să clarific lucrurile în acest sens. Și dau explicațiile mai departe:

Vocala este sunetul care se pronunță singur, fără ajutorul altui sunet, spre deosebire de consoană, care e însoțită de un alt sunet (de î sau de e, de regulă). Are, așadar, un statut independent. Semivocala, în schimb, este o vocală scurtă, care însoțește întotdeauna o vocală (în diftongi sau în triftongi), fără a se putea rosti singură, și nu se poate prelungi.

Din cele 7 vocale ale limbii române, doar 4 (și anume: e, i, o, u) pot fi, după împrejurări, vocale întregi sau semivocale și pot ridica probleme, așadar, în chestiunea de față. Dacă sunetele e, i, o, u apar pe lângă consoane, ele sunt cu siguranță vocale și nu semivocale!

Sunetul e este semivocală înainte și după a și o: ea, deal, seară, vreo etc.

Cum depistăm o semivocală?

Despărțim cuvântul în silabe – ei, uite că despărțirea în silabe încă mai ajută la ceva! Pronunțăm doar silaba care conține diftongul sau triftongul. Într-o asemenea etapă, toate sunetele sunt considerate vocale. De aceea, se încearcă prelungirea (chiar ușor exagerată) a primei vocale. Se procedează la fel cu a doua sau sau cu a treia „vocală” (în cazul unui triftong). Bineînțeles, vocalele care permit prelungirea sunetului sunt… vocale. Vocala care nu permite acest lucru este, de fapt, o semivocală.

Un alt lucru care ne este de folos în depistarea unei semivocale este faptul că vocalele sunt plenisone, adică pot alcătui singure silabe, iar vocalele a, ă, â/î  sunt întotdeauna purtătoare de accent. Semivocalele se diferențiază funcțional de vocale prin faptul că nu pot primi accent și, astfel, nu pot îndeplini rolul de centru silabic (nu pot alcătui singure silabe). Totodată, e bine de știut că nu există silabe cu mai mult de o vocală.

Un alt fapt util care poate ajuta în depistarea unei semivocale este faptul că nu există triftongi cu structura VSV (triftongii au doar structura SVS sau SSV), iar diftongii au doar structurile SV și VS. Așadar, știind acest lucru, putem depista cu ușurință, prin despărțirea în silabe, care este/sunt semivocala/semivocalele dintr-un  cuvânt.  Dar, mai ales, putem învăța, mai ușor, regulile de despărțire în silabe.

Să luăm, de exemplu, cuvântul femeie. Acesta se desparte în silabe astfel: fe-me-ie, întrucât silaba –meie nu este posibilă. Din acest grup de 3 vocale trebuie să depistăm semivocala. Prelungim sunetele și observăm să se poate pronunța me(eee) și ie(eee) și NU mei(iii)e. Așadar. semivocala este i.
Cum triftong cu structura VSV nu există în limba română, grupul eie din femeie nu este clar triftong. Prin urmare, vorbim de un diftong în finalul cuvântului, cu structura SV (femeie). De aceea, despărțirea corectă în silabe este fe-me-ie. Se respectă astfel și regula de despărțire în silabe potrivit căreia semivocala între două vocale trece la silaba următoare (ca în ba-ie, po-ia-nă, a-gre-ea-ză). Desigur, în cazul acestui cuvânt, despărțirea în silabe se realizează intuitiv, fără să fie nevoie de cunoașterea unor reguli precise. Însă însumând toate aceste chestiuni teoretice ce țin de structura diftongilor și a triftongilor cu procedeul despărțirii în silabe, e mult mai facil să depistăm semivocala.

Surse bibliografice:

Dumitru Gherghina, Limba română contemporană, Craiova, Editura Didactica Nova, 2002.

Șt. M. Ilinca, Gramatica instrumentală, București, Editura Festina, 1995.