Dileme de fiecare zi: de la A PRIORITIZA la *A VROI
Fiind de părere că știința formei nu este un segment închis, putem afirma că uzul e mereu teritoriul de interes – al doilea element într-o comparație și punctul central într-o contradicție.
Începem astfel cu un fragment dintr-o conversație în virtual între doi studenți de la Litere, care nu doar că nu împărțeau aceeași bancă, dar nici aceleași litere: unul era la literele frumoase (= literatură), altul – la literele corecte (= lingvistică). De aceea, ironia fără cenzură: replica primului: „Mulțumesc pentru corecțiile tehnicist gramaticale!” (de fapt, aşa: tehnicist-gramaticale); răspunsul la replică: „Nu aş îndrăzni să vorbesc de «corecții» în acest context! să ştii că nu am porniri necreștinești faţă de colegi şi te asigur că eticheta de «călău» nu mi se potrivește. Oricum, mă bucur că apreciezi faptul că ţi-am făcut nişte corectări la nivelul formei expresiei.”
Preluând o vorbă… sau mai multe vorbe/cuvinte: „Se întâmplă şi la case mai mari!”, e necesar să precizăm că folosirea cuvântului corecţie în locul cuvântului corectare (cu care seamănă DOAR din punct de vedere formal, nu şi din punct de vedere semantic) e o chestiune frecventă: „(…) la toate cele de mai sus, trebuie făcută o corecție de fond: ITM primește declarația și în sistem online.” (www.ziare.com); „Primăria Botoșani va trebui să achite o corecție financiară de (…)” (www.botosaninews.ro).
După observare și comentare, se impune explicarea.
Corecţie e folosit în mod greşit cu referire la acţiunea de a corecta. Corecţie are sens specializat: „pedeapsă corporală aplicată unui vinovat; bătaie” (www.dexonline.ro, s.v. corecţie, sursa: DEX ’98). Acest lucru însemnă că nu poate fi folosit independent de context. Lămuritoare e sintagma în care acest cuvânt apare: casă de corecţie „loc unde îşi execută pedeapsa infractorii minori” (ibidem, sursa: DN).
Odată scos din context cuvântul nepotrivit, trebuie găsit un alt cuvânt. Astfel, corectare, pl. corectări „acţiunea de a (se) corecta şi rezultatul ei” (ibidem, s.v. corectare, sursa: DEX ’98) e cuvântul care completează puzzle-ul lingvistic; mai e, totuși, un cuvânt: corectură, pl. corecturi. Acesta înseamnă: „1. Operaţie de înlăturare a greșelilor tipografice dintr-un text sau dintr-o formă de tipar. 2. (Concr.) Text tipărit pe care s-a făcut operația de corectură (1). 3. Fiecare dintre modificările operate pe un text corectat” (ibidem, s.v. corectură, sursa: DEX ’98).
În această situaţie, e justificată întrebarea: Pe care cuvânt, dintre cele două, îl folosim?
Corectură face trimitere directă la ideea de text, asupra căruia s-a intervenit cu scopul de a îndrepta o greșeală, în timp ce corectare are un sens mai larg. Pentru a evita ambiguitățile contextuale, e bine să fie folosit cuvântul corectură.
Totuși, un cuvânt folosit ca explicație pentru corecţie mi-a atras atenția: epanortoză (ibidem, s.v. corecţie, sursa: DN): „figură retorică constând în retractarea sau reluarea a ceea ce s-a spus în acelaşi enunţ, în scopul corectării enunţului sau a unei noțiuni” (ibidem, s.v. epanortoză, sursa: MDN). Un simplu joc de logică ne permite să spunem şi să scriem: epanortoză – sinonim pentru corecţie, epanortoză – figură retorică → corecţie – şi-a lărgit aria de semnificație. Considerăm că folosirea cuvântului corecție cu sensul acesta este făcută în mod conștient, nu accidental sau din pretenția de a folosi un cuvânt mai puțin uzat ca „banalul” corectură.
Atunci, dacă spunem/scriem E nevoie de o corecţie la nivelul formei expresiei., e greşit? sau e corect? Depinde de context sau, mai bine spus, de realitate – operăm modificări pentru că ceva s-a greșit sau apelăm la figuri retorice pentru a aduce lămuriri asupra propriului discurs.
Când logica literelor corecte nu ne ajută, îi cerem ajutorul logicii literelor frumoase: „E posibil ca multe lucruri să fie adevărate în acelaşi timp, chiar dacă se contrazic unul pe altul.” (Umberto Eco). E ştiut faptul că stilul artistic „are un caracter individual şi original” (Ionică Zach:199), că acesta caută „inovaţia şi unicitatea expresiei” (Ibidem). Ceea ce nu e ştiut (uşor observabil) e faptul că discursul politic poate actualiza aceleași constante teoretice.
Fără a pune semnul egal între stilul artistic şi discursul politic, trebuie să recunoaştem că ambele limbaje utilizează cuvinte neînregistrate în dicţionare. Ne-a atras atenţia și următorul cuvânt: a prioritiza, atât prin forma sa, cât şi prin frecvenţa utilizării: „România trebuie să realizeze o ordonanţă prin care să prioritizeze (…)” (icpolitic.blogspot.com); „Pentru a evita o posibilă angajare a răspunderii solidare, este posibil ca administratorii să prioritizeze plata obligaţiilor bugetare.” (www.romanialibera.ro); „Guvernul trebuie să prioritizeze proiectele finanţate cu (…)” (www.adevarul.ro).
Sensul nu e greu de intuit dacă avem în vedere substantivul prioritate „însuşirea de a fi primul în timp; dreptul de a ocupa primul loc ca importanţă, ca valoare, ca demnitate; precădere, primordialitate, întâietate” (www.dexonline.ro, sursa: DEX ’98, s.v.). E mai greu de găsit o definiţie a verbului, întrucât verbul nu e înregistrat în dicţionare.
Folosirea verbului acestuia nu constituie o greşeală, ci o inovaţie, o încercare de a completa familia de cuvinte a unui cuvânt existent. Substantivul prioritate este un împrumut din limba franceză: fr. priorité (www.dexonline.ro, s.v.). Tot în limba franceză există verbul prioritiser care este însă tradus în română prin substantivul prioritate (www.dictionar-francez-roman.ro), fără a exista simetrie la nivelul claselor morfologice.
Tocmai de aceea, verbul a prioritiza, deşi, oficial, în afara sistemului limbii române actuale, ar trebui acceptat, şi nu respins sau etichetat ca fiind o apariţie bizară, accidentală, o construcţie greşită.
Deşi limbile română şi engleză nu fac parte din aceeaşi familie, cele două au un fond neologic comun. Acest fenomen este posibil pentru că limba engleză a împrumutat multe cuvinte din limba latină (clasică) şi din limba franceză, după cum şi vocabularul limbii române s-a îmbogăţit prin împrumuturi din cele două surse. Prin urmare, contextul descris permite asocierea unor cuvinte din limbile franceză, engleză şi română.
Am arătat că verbul a prioritiza nu apare în dicționarele limbii române, dar că verbul prioritiser există oficial în vocabularul limbii franceze. În limba engleză există, de asemenea, un verb care poate fi pus în legătură cu cele două: to prioritize (www.thefreedictionary.com).
Dacă în limbile franceză şi engleză există verbul avut în discuție, iar verbul a pătruns deja în discursul politic din nevoia de a completa un şir de cuvinte înrudite semantic (prioritate, prioritar), se poate afirma că a prioritiza, deşi nu reprezintă încă un articol de dicționar, este un element ce va intra în vocabularul limbii române.
Lărgim discuția despre prezent/absent în dicționare și ne oprim asupra formei frecvente vroiam.
Începem cu discuția despre un interesant lexem HIBRÍD, -Ă, hibrizi, -de, s. m., adj. 1. S. m., adj. (Organism) provenit din încrucișarea a doi indivizi de specii, de soiuri, de genuri sau de rase diferite. 2. Adj. Fig. (Despre realizări, idei, fapte) Alcătuit din elemente disparate; lipsit de armonie. – Din fr. hybride, lat. hybrida (www.dexonline.ro, s.v.). E evident faptul că termenul are două înțelesuri (cifrele fiind lămuritoare în acest sens). Nu vom irosi cuvintele pentru a explica fenomenul numit cuvânt polisemantic, întrucât ele ne sunt necesare într-un alt soi de demers: de a arăta că forma hibridă vroiam este alcătuită din elemente disparate, deci lipsite de armonie şi, insistând, neconformă cu normele limbii române actuale (pe scurt: greşită).
Dacă în alte științe încrucișarea a două elemente diferite duce la formarea unor elemente noi şi, prin urmare, are conotație pozitivă, în știința limbii, fenomenul hibridizării duce la apariția unor forme cu influență negativă asupra evoluției (limbii). Am arătat mai sus că elementele noi pot duce la completarea unei paradigme, la o îmbogățire necesară, așadar. Nu e cazul aici.
Lucrurile sunt simple – există două verbe, care nu trebuie confundate sau amestecate A VREA şi A VOI. Prin urmare, nu trebuie confundate nici formele paradigmatice ale celor două elemente distincte: A VREA – imperfect, pers. 1, nr. singular: vream (DOOM2, s.v. vrea); A VOI – imperfect, pers. 1, nr. singular: voiam (Ibidem, s.v. voi).
Altfel spus, a nu se hibridiza cele două forme ale celor două verbe.
Hibridul vroiam constituie o greşeală şi trebuie tratată/taxată ca atare! …până la înregistrarea (în dicţionarele ortografice!) a verbului *a vroi.
Ne place foarte mult o frază aparținând-i lui Petre Ţuţea:
„Când scrii şi pe şi trebuie să-l cauţi în dicționar. Dacă între timp şi-a schimbat sensul?”
Cu gândul la aceasta şi cu gândul la adaptarea situațională, vă îndemnăm să vă uitați și dumneavoastră în dicționar să vedeți, dacă între timp, a apărut verbul a vroi.
Până atunci, reținem: a vroi nu este menționat în DOOM2, dicționar normativ, a cărui „treabă” e să stabilească ce e corect şi ce e incorect. Prin urmare, verbele a vrea şi a voi nu s-au contaminat încă OFICIAL.
Concluzia: vroiam este, în continuare, o formă greşită şi trebuie trecută la exemplele „aşa nu”. Corect este voiam.
Abrevieri
DOOM2 = ***, Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române.
DN = Marcu, Florin, Maneca, Constant, Dicționar de neologisme, București, Editura Academiei, 1986.
MDN = Marcu, Florin, Marele dicționar de neologisme, Editura Saeculum Vizual, 2008.
Bibliografie
***, Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2012.
***, Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2005.
Ionică Zach, Naomi, Concepte operaţionale, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Braşov, Editura Aula, 2003.
Articol publicat în revista „Dacia literară”, nr. 4 (139)/iarnă 2015, p. 193-195, sub titlul Jocul de-a corect/incorect = pericolul de-a spune cert/incert.