„Dragile mele” sau „dragele mele”?

În limba română, circulă cu extrem de mare frecvență forma dragele mele sau dragelor (fete) pentru pluralul feminin al adjectivului drag, mai ales în adresări sau în construcții cu vocativ. Dar forma cu e se menține în declinarea acestui adjectiv și la alte cazuri, precum nominativ și acuzativ, genitiv și dativ:

Dragele mele fete învață foarte bine. (Nominativ)

M-am văzut cu dragele mele colege ieri. (Acuzativ)

Am dat cartea dragelor mele prietene unor colegi. (Genitiv)

Le-am scris dragelor mele rude. (Dativ)

Dar e corect? Căci utilizarea frecventă în limbă a unei forme nu o plasează neapărat printre variantele normate, îngrijite și, mai ales, corecte din punct de vedere gramatical…

Să vedem! Pentru a proba dacă o anumită formă e corectă și normată (adică impusă de normele academice în vigoare), primul pas este să consultăm cea mai recentă ediție a Dicționarului ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române (DOOM2) – 2005. În dreptul cuvântului-titlu care ne interesează din acest dicționar (i.e adjectivul drag) stă notat:

Așadar, conform normei literare în vigoare, adjectivul de genul feminin dragă are la plural forma dragi. Spunem cu toții (sper!): Aceste fete îmi sunt dragi.; M-am întâlnit cu niște fete dragi. și NU *Aceste fete îmi sunt drage.; *M-am întâlnit cu niște fete drage.[1]

Pentru că baza de la care se pleacă este pluralul formei de genul feminin a acestui adjectiv (dragi), tot astfel se va declina și în continuare, indiferent de caz sau de faptul că primește articolul hotărât al substantivului (substitutului de nume) pe care îl determină, menținându-se peste tot forma cu i și nu cu e, cum eram obișnuiți:

Nominativ-Acuzativ: fete dragi/dragi fete; fetele dragi/dragile fete;

Genitiv-Dativ: fetelor dragi/dragilor fete.

Vocativ: dragilor (fete)

Regula nu e de ieri sau de prea curând, nici din 2005, când a apărut a doua ediție a Dicționarului ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române (DOOM2), ci de la începuturile formării gramaticii românești. Am avut norocul ca, în școala generală, să mi se explice cum trebuie regula, cu logică și răbdare, de către doamna profesoară de limba și literatura română, în fața căreia mă înclin pentru mult mai multe, nu doar pentru asta. Mai târziu, am descoperit cărțile Mioarei Avram, unul dintre cei mai importanți gramaticieni ai noștri, și am realizat că citeam explicații pentru majoritatea tainelor acestei limbi, care mie mi se oferiseră de mică.

Mioara Avram scrie așa, încercând să găsească o explicație pentru această greșeală:

„Hipercorectitudinea ne întâmpină frecvent la pluralul feminin al adjectivului drag: d r a g e l e   mele prietene [subl. aut.] și, substantivat, d r a g e l e  mele [subl. aut.], în loc de  d r a g i l e  mele [subl. aut.]. Probabil că vorbitorii care spun și scriu dragele se gândesc să marcheze genul feminin, uitând că forma nearticulată este dragi pentru toate genurile [s.n. R.P.] și că formele articulate de nominativ-acuzativ diferențiază genul prin articol: dragii masculin, dragile feminin și neutru, ca mici – micii, micile sau lungi – lungii, lungile; forma articulată de genitiv-dativ plural este aceeași pentru toate genurile, dragilor (deci nu dragelor la feminin) [s.n. R.P.], iarăși la fel ca la micilor, lungilor etc.”[2].

Și totuși, întrucât uzul impune norma uneori, se observă, mai nou, o toleranță privind forme precum dragele mele, respectiv dragelor mele, cu e și nu cu i, cum ne-ar spune logica și norma:

„Chestiunea este totuşi mai complicată. Abaterile trebuie înţelese înainte de a fi combătute: cum se ştie, de multe ori ele provin din alte necesităţi ale comunicării decât raţionalitatea şi sistematicitatea (respectiv din analogie, dorinţă de economie, nevoie de diferenţiere etc.). În acest caz, situaţia care rezistă cel mai mult normei şi pare a justifica abaterea este folosirea adjectivului substantivizat, la vocativ. Conform normei, forma de adresare dragilor! nu prezintă diferenţe de gen. În realitate, limba vorbită a introdus o diferenţiere, o marcare suplimentară prin desinenţele specifice: prin forma dragilor, vorbitorul se adresează unor bărbaţi, iar prin vocativul dragelor – unor femei. Sub presiunea acestei diferenţieri, distincţia e/i s-a întărit şi la formele de nominativ-acuzativ, unde articolul deosebea oricum femininul (dragile mele) de masculin (dragii mei). S-a vorbit şi de hipercorectitudine: pluralul feminin în –i este simţit adesea ca popular (ca în căşi, făbrici, ciocolăţi), mulţi vorbitori percepând forma în e ca mai elegantă. Nu este exclusă nici o tendinţă analogică, de asimilare fonetică, repetiţia lui e din articol şi posesiv contribuind la preferinţa pentru desinenţa e: dragele mele.
În fine, trebuie să ţinem cont şi de istoria formelor în discuţie: în dicţionarul lui Frédéric Damé (Nouveau dictionnaire roumain-français, din 1893) se preciza că adjectivul dragare la plural [are] formele dragi (la masculin) şi drage (la feminin); sintagma dragele mele era indicată ca atare şi tradusă «mes chéries». În epocă, forma drage era folosită de Alexandrescu («drage batalioane», ap. Dicţionarul limbii române, Tomul I, Litera D) sau de Eminescu («visul ţărei drage», în Opere, vol. IV, Poezii postume) etc.”[3].

Am preferat să oferim acest citat amplu, pentru că el explică în detaliu de ce forma dragele, respectiv dragelor ar trebui acceptată ca variantă literară, inclusiv în DOOM și în îndreptarele ortoepice și ortografice, după varianta normată și corectă dragile/dragilor. Sensul cuvântului acceptat aici trebuie luat ca atare:  forma dragele, respectiv dragelor să rămână o variantă acceptată („tolerată”), nu impusă de norma în vigoare (ca în cazul dragile/dragilor, în prezent):

„Din toate explicaţiile şi justificările de mai sus, cea mai importantă mi se pare – prin generalizarea în uz – diferenţierea femininului de masculinul adjectivului substantivizat. Poate că ar trebui, cu riscul de a complica o paradigmă, să păstrăm forma dragi ca plural feminin nearticulat şi să acceptăm forma drage pentru pluralul feminin urmat de articol (dragele, dragelor) [s.n. R.P.]. În fond, adjectivul drag, componentă esenţială a formulelor de adresare afective, conţine deja o excepţie morfologică – forma dragă pentru vocativul masculin: dragă Tudor, dragă băiete, frate dragă… [î.l.d. drag Tudor, drag băiete, frate drag – n.n. R.P.]”[4].

Deocamdată însă, norma actuală ne spune că e corect doar dragile (mele) și dragilor (mele), nu și dragele, dragelor. Cu toate acestea, în DEX, singura variantă consemnată pentru pluralul feminin este drage[5], prin urmare corect ar fi dragele, dragelor. Dar nici acolo nu există consecvență (vezi expresia, cu adjectivul drag la neutru, cuvinte dragi)!

Dar, spun din nou,  DEX nu e DOOM, adică nu își propune să indice norma gramaticală în vigoare (de aceea și pentru acest lucru există DOOM). DEX este, prin definiție, un dicționar explicativ, având menirea să ofere toate variantele limbii pentru un cuvânt, inclusiv pe cele arhaice, regionale și „populare”, mai puțin normate. De aceea nu e bine să confundăm DEX cu DOOM și nici să mergem să consultăm DEX de fiecare dată când vrem să aflăm forma corectă a unui cuvânt.

Așa că, dragile mele și dragii mei, iubiți DOOM-ul, dacă iubiți limba română corectă și îngrijită! 😉