Limita acceptabilității sau a aplica pentru un job

Articolul de faţă porneşte de la întrebarea dacă lingvistul, în demersul său de cercetare a limbii şi a legilor ei de dezvoltare, se conformează tuturor convenţionalismelor. Este lingvistul adeptul unor receptări comode, al unor formule clişeizate instituite de tradiţie? Este lingvistul întotdeauna implacabilul corector, intransigent în acceptarea inovaţiei? Oare nu este el, lingvistul, angrenat în lupta febrilă cu un tipar stătut, alterat? Cu prudenţa necesităţii înscrierii în afara exceselor, putem afirma că un lingvist nu se lasă întotdeauna pătruns de adevăruri, că, în încercarea sa de a disemina particulele conştiinţei tradiţionale, nu se lasă intimidat de existenţa unui plan al închistărilor şi al îngustimilor matematice.

Există lingvişti care condamnă existenţa unui „zid trufaş şi orgolios al individului agresiv şi exclusivist”1, care pledează pentru renunţarea „la anumite prejudecăţi lingvistice”2, care blamează inserţia în enunţ a unei formulări ce „contrazice logica mesajului, denaturează realitatea evocată”3, care critică vehement stabilirea unui raport de echivalenţă între abatere şi greşeală4 nu sunt decât «foste abateri generalizate»” – Valeria Guţu Romalo, ibidem trebuie acceptată.] şi care ridică noţiunea de abatere la rang de factor decisiv în direcţia evolutivă a limbii5. Statutul coercitiv al normei nu condamnă în orice context abaterea şi nu suprimă orice demers de instituire a abaterii ca sursă primară a modificărilor din multiplele segmente ale limbii. Definirea conceptului de abatere se sustrage încercărilor din trecut de a cataloga limba drept fenomen constant, imutabil. Lucrările de specialitate apărute după ce influenţa exercitată de ideile puriste şi-a diminuat din intensitate resping această „atitudine strict şi strâmt normativă”6. „Limba literară nu e imuabilă şi evoluează, în mare măsură, prin acceptarea (…) unora dintre abateri”7.

De asemenea, existenţa unor probleme „care cunosc controverse în literatura de specialitate”8 susţine că cercetarea lingvistică este rezultatul a ceea ce a fost numit „curiozitate lingvistică”9, nu al reformulării unor principii neverificate de cercetătorul însuşi.

Având în vedere aceste lucruri, se mai poate vorbi de ştiinţa limbii ca despre un sistem cu limite clar descrise sau, mai degrabă, ca despre un ansamblu în care inovaţia – termen lipsit de o tentă depreciativă – face posibilă o discuţie despre nuanţe, graniţe ce pot fi transgresate, intuiţie intelectuală? Dacă se operează o distincţie între inovaţie şi greşeală, dacă se vorbeşte despre „atitudinea (…) prudent înţelegătoare a lingvistului, cunoscător al întregului sistem al limbii”10, dacă manifestarea unui „purism intransigent”11 este subiectul unor lupte de idei, se mai poate vorbi de formule împământenite, de reguli absurde şi inutile?

Răspunsul aproape că nu necesită a fi formulat dacă percepem fenomenul de acceptare a unor cuvinte de provenienţă străină ca fiind o parte componentă a unui sistem deschis, în continuă şi intensă evoluţie. Caracterul dinamic12 al limbii este dat de „abateri, inovaţii care se îndepărtează şi contrazic organizarea lingvistică existentă la un moment dat”13.

Dacă admitem faptul că limba trebuie să se schimbe nu înseamnă că acceptăm toate schimbările. Considerăm, aşadar, că  a da unui discurs un caracter voit neologic sau a acorda unor cuvinte calitatea de a fi omniprezente şi omnipotente (de exemplu: vis cool, cană cool, freză cool, persoană cool, citat cool, font14 cool15 etc.) nu este decât un dovadă de „originalitate” artificială. Un argument în favoarea caracterului permisiv16 al normei lingvistice este pluralitatea răspunsurilor la întrebarea: Ce termeni acceptăm, ce termeni adoptăm şi ce termeni adaptăm? Formularea unui răspuns se învârteşte în jurul acceptării sau respingerii unor termeni precum posibil, tolerat, acceptat, oficial.

Canalizând discuţia spre un caz particular, ne vom îndrepta atenţia asupra cuvintelor: a aplica, job, locaţie, pentru a arăta că „limba română este dinamică şi deschisă schimbărilor, ceea ce implică (…) o mobilitate mare a vocabularului [subl. aut.]”17. Dintre factorii care contribuie la alimentarea caracterului dinamic al lexicului reţinem: „introducerea unor cuvinte noi [subl. aut.] [şi – n.n. E. C.] dezvoltarea unor sensuri necunoscute [subl. aut.] înainte”18.

Studierea cuvintelor menţionate anterior s-a bazat pe consultarea unor dicţionare româneşti întrucât acestea constituie „o sursă de analiză lingvistică privind sensul, uzajul cuvintelor, interpretările lor din perspectiva unor vorbitori variaţi şi în condiţii de comunicare diferite”19, dar şi pe analizarea unor contexte în care unităţile lexicale avute în vedere au fost actualizate.

Primul cuvânt dintre cele supuse analizei care ne-a atras atenţia datorită frecvenţei cu care este folosit atât în discursurile orale, cât şi în diversele forme de comunicare scrisă este job: „Joburi în cazinouri şi hoteluri din Nevada şi California”²⁰; „Jobul în care greşelile nu se iartă”21; „Mulţi  vizitatori au plecat resemnaţi de la târgul de joburi.”22 „Studiile sociologice arată că peste jumătate dintre români îşi schimbă jobul mai des, cel puţin o dată la trei ani.”23 Acest cuvânt nu este o noutate lexicală24, fapt dovedit de înregistrarea sa într-o lucrare lexicografică din 197825, unde, pe lângă definiţie, se dau şi lexemele sinonime: „slujbă, serviciu”. Acest cuvânt circulă şi astăzi în variaţie liberă cu sinonimele respective26, lucru dovedit de posibilitatea actualizării în contextele exemplificate mai sus a unuia dintre cele două: „[Slujbe – n.n. E. C.] în cazinouri şi hoteluri din Nevada şi California”; „(…) peste jumătate dintre români îşi schimbă [slujba – n.n. E. C.] mai des (…).” Includerea pe lista termenilor sinonimici a cuvântului afacere27 este concretizată în vorbirea curentă prin tendinţa de a adăuga sensului deja existent însuşirea de profitabil. Astfel, job, sinonim cu afacere însemnând şi „întreprindere cu rezultat favorabil”28 este folosit, uneori, pentru a desemna o slujbă avantajoasă. Sunt frecvent întâlnite îmbinările: jobul dorit29, job de succes30. Cuvântul job este, după părerea noastră, un împrumut necesar, înscriindu-se în categoria unităţilor lexicale care, deşi au echivalent în limba română, „prezintă anumite avantaje în raport cu termenul autohton (brevilocvenţă, precizie, expresivitate, circulaţie internaţională etc.)”31. Dacă acesta ar fi fost doar un termen „la modă”, folosit dintr-o etalare pretenţioasă a unor elemente străine, ar fi trecut în categoria barbarismelor („împrumuturi lexicale neadaptate şi, după un timp, abandonate”32). Cu toate că job este integrat clasei anglicismelor33, „împrumuturi recente din engleza britanică şi americană, incomplet [subl. n. E. C.] sau deloc [subl. n. E. C.] adaptate”34, faptul că forma de plural este joburi35 ne îndreptăţeşte să îl considerăm adaptat la sistemul limbii române, sub aspectul modificărilor formale, întrucât urmează acelaşi tipar de flexiune ca neutrele româneşti: (de exemplu: jug, pl. juguri – cuvânt moştenit36). De asemenea, articolul hotărât enclitic se ataşează fără cratimă, împrumutul terminându-se într-o literă din alfabetul limbii române, pronunţată ca în limba română: jobul37, fapt ce contribuie la rezolvarea dilemei legate de statutul cuvântului în limba română. Aşadar nu există incertitudini legate de genul, de pluralul substantivului sau de modalitatea articulării.

Cuvântul a aplica ne-a atras atenţia datorită apariţiei sale în expresia a aplica pentru un job/pentru o bursă/pentru un stagiu: „Mai bine de 300 de studenţi din întreaga ţară (…) pot aplica pentru un stagiu pe perioada verii în cadrul unora dintre cei mai mari jucători din domeniu”38.; „Pentru a putea aplica pentru jobul scos la concurs de Europol, candidaţii din România trebuie (…) să aibă studii universitare”39.; „Era deja asistent universitar, când a aplicat pentru o bursa de doctorat”40.; „Ca să poţi aplica pentru un job în acest domeniu ai nevoie de (…) scrisori de recomandare.”41; „Până pe 14 aprilie puteţi aplica pentru o bursă de doctorat în istoria medicinii”42. Verbul a aplica nu este înregistrat cu acest sens în dicţionarele româneşti43, cu toate că uzul confirmă prezenţa acestuia în sfera semantică a verbului a se înscrie. Dacă adoptăm sensul pus în discuţie, verbul a aplica îşi îmbogăţeşte semantismul şi îşi schimbă statutul morfologic (devine şi44 intranzitiv). Astfel, în contextul Am aplicat pentru o bursă în străinătate., verbul îşi pierde posibilitatea de a fi construit cu un complement direct, substantivul situat pe poziţia a doua în sintagma verbală îndeplinind rolul de complement indirect45. Cuvântul a aplica provine din fr. appliquer, lat. applicare46, fapt ce nu contrazice opinia că sensul de a se înscrie provine din engleză, unde verbul to apply înseamnă, pe lângă “put to practical use” (sens pe care îl are şi verbul românesc a aplica47) şi “submit a request”48. De altfel, fenomenul cuvintelor existente de a dobândi sensuri noi este cunoscut. Un exemplu în acest sens este cârtiţă, provenit din bg. kărtica, scr. krtica49, care a împrumutat sensul de „spion, persoană infiltrată la adversar” din engl. mole50.

Dacă substantivul job poate fi considerat adaptat, neexistând ezitare în privinţa încadrării într-un anumit gen sau în stabilirea unei forme de plural şi verbul a aplica poate fi adoptat cu sensul din engleză, în privinţa apariţiei unui sinonim pentru loc nu se poate vorbi decât de o eventuală acceptare. Cuvântul locaţie – ca alternativ contextual pentru loc ne atrage atenţia prin naturaleţea cu care este utilizat: „Locaţia nu a fost aleasă la întâmplare, ţinându-se cont de condiţiile geoclimatice de forma­re a rasei arabe.”51; „Mănânci bine şi relativ ieftin dacă ai în vedere locaţia şi servirea ireproşabilă de care beneficiezi.”52; „Va fi o experienţă unică cu un program îmbunătăţit şi o nouă locaţie pentru petrecerile în aer liber – Terasa Coca-Cola.”53; „Dezvoltarea zonei turistice de pe malul lacului Bâlea şi din împrejurimile locaţiei ce se află la hotarul dintre judeţele Argeş şi Sibiu, i-a determinat pe mai marii judeţului să încerce să creeze (…)”54. Analizând exemplele de mai sus, putem observa că locaţie55, înregistrat ca termen juridic56 a pătruns şi în limbajul nespecializat, devenind un sinonim pentru loc. „Extinderea sferei de utilizare a unor termeni dincolo de un domeniu strict specializat [subl. aut.] [este un – n.n. E. C.] aspect admis teoretic de majoritatea cercetătorilor şi uşor de constatat practic”57. Cu toate acestea, trebuie să existe o delimitare între cele două registre, pentru a nu încuraja migrarea necontrolată dintr-un segment al limbii în altul. În această situaţie nu poate fi vorba de dezvoltarea unui sens figurat al unui termen cu vechime în limbă, locaţie, ci mai degrabă de acceptarea unui omonim pentru termenul înregistrat deja în dicţionare, datorită îndepărtării semantice.

În concluzie, ne declarăm adepţi ai împrumuturilor întrucât acestea sunt în acord cu realitatea extralingvistică, dar suntem refractari în a accepta termeni a căror prezenţă în limbă se justifică exclusiv datorită uzului. Trebuie să fim selectivi, operând cu nuanţe semantice: a adapta – a adopta – a accepta.