Lumina, de Lucian Blaga
Lumina
Lumina ce-o simt
năvălindu-mi în piept când te văd,
oare nu e un strop din lumina
creată în ziua dintâi,
din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă?
Nimicul zăcea-n agonie
când singur plutea-ntuneric şi dat-a
un semn Nepătrunsul:
„Să fie lumină! ”
O mare
şi-un vifor nebun de lumină
facutu-s-a-n clipă:
o sete era de păcate, de doruri, de-avânturi, de patimi,
o sete de lume şi soare.
Dar unde-a pierit orbitoarea
lumină de-atunci – cine ştie?
Lumina, ce-o simt năvălindu-mi
în piept când te văd – minunato,
e poate că ultimul strop
din lumina creată în ziua dintâi.
Lucian Blaga
(din volumul „Poemele luminii”, 1919)
Text reprodus complet din Lucian Blaga, Poemele luminii. Poezii, volumul I, Editura pentru literatură, 1968, p. 4-5.
Din cadrul rubricii #PROvers, #PROpoezie.