Acești jurnaliști care ne informează… despre agramați (miniștri sau miniștrii)?
Întâmplător sau nu (de fapt, nici nu mai contează cum), am ajuns să vizionez un videoclip care reda câteva secvențe dintr-o emisiune televizată, difuzată pe canalul de televiziune Antena 3, unde invitată era doamna asist. dr. Adina Dragomirescu, lingvist și cercetător la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” 1.
Subiectul emisiunii: Greșelile de limbă română ale unor „personalități” 2 cunoscute din România, printre care și câțiva MINIȘTRI.
Scopul: Să discute despre posibilele cauze ale celor mai frecvente astfel de greșeli, să informeze telespectatorii despre normele lingvistice, să explice de ce nu sunt corecte anumite formulări și de ce constituie abateri de la normă, să prezinte regulile pe care trebuie să le urmăm spre a nu mai repeta respectivele greșeli etc.
Mesajul de pe burtieră: Acești agramați care ne conduc
Buun, misiune îndeplinită sau nu (adică emisiunea și-a atins sau nu obiectivele etc.), dar avem totuși o mare problemă: în continuarea videoclipului respectiv, stă redactat un rezumat al emisiunii despre care vorbesc, rezumat în care apare scris miniștrii (nearticulat), cu doi i. În condițiile în care vorbim de o emisiune realizată tocmai cu scopul de a analiza astfel de greșeli și abateri de la norma limbii literare…
De ce nu e corect scris cu doi i pluralul substantivului ministru în textul de mai sus (vezi sintagma „scaunul de miniștrii”)? Pentru că, la fel ca în cazul substantivului membri, ne referim la forma de plural a unui substantiv nearticulat. Pluralul, în astfel de cazuri, se formează prin elidarea („înlăturarea”) vocalei finale u și atașarea desinenței de plural i, direct rădăcinei (ministr-). Sunt și unele legi fonetice care explică trecerea consoanei s la ș, în interiorul cuvântului, în momentul declinării, însă acestea nu fac obiectul discuției noastre de acum.
Un al doilea i nu se explică. Cu excepția situației în care pluralul miniștri ar fi articulat hotărât, al doilea i reprezentând în asemenea cazuri articolul hotărât, lipit direct de forma de plural. Dar această excepție nu poate reprezenta explicația pentru textul de față. Doar dacă mesajul ar fi fost formulat într-un context de genul: Scaunul a fost ocupat de miniștrii Educației (adică de toți miniștrii…).
De unde știm că acest substantiv la numărul plural nu este articulat hotărât în textul dat? Pentru că nu permite o astfel de articulare, mai ales că apare într-o sintagmă cu articol posesiv genitival (ai); aici miniștri reprezintă „obiectul posedat”, iar Educației – posesorul. În limba română, un substantiv nu poate primi în același timp și articol hotărât și articol posesiv genitival, ca determinare (cf. un profesor al școlii vs *profesorul al școlii; profesori ai școlii vs *profesorii ai școlii). Din nou, cu o singură excepție: ca substantivul respectiv să nu aibă și alte determinări care să-i urmeze (cf. profesorul de română al școlii; profesorii inteligenți ai școlii), dar nici această excepție nu se aplică contextului nostru: „scaunul de miniștrii ai Educației”. Ar mai fi explicații, dar să rămânem la lucrurile simple, de înțeles pentru toată lumea.
De ce scriem totuși cu doi i pluralul nearticulat al substantivului ministru? Se numește hipercorectitudine: din dorința de a scrie corect, un i care se aude pronunțat mai tare (i forte) se notează adesea dublu. Logica ne scoate însă din încurcătură. De fiecare dată când ai tendința de a nota un i în plus unui același cuvânt, gândește-te ce ar putea reprezenta: este încă o desinență de plural (răspunsul este mereu „NU!” – un substantiv are întotdeauna o singură desinență de plural), face parte primul i din rădăcina cuvântului ca să pot justifica al doilea i ca fiind marcă a pluralului?
Și dacă nu mă credeți, căutați în DOOM2 3! Iar mai multe detalii și reguli despre i-ul de plural (și nu numai) aflați aici și aici.
Ar mai fi câteva chestiuni de sesizat în textul dat, dar nu vreau să fiu interpretată greșit. Am semnalat-o pe cea mai strigătoare la cer. Și sper că v-au lămurit explicațiile. De nu, revenim! Oricând, cu drag! 🙂
Concluzia: Când critici pe alții, e bine să te uiți înainte și la propriile defecte! Acești jurnaliști care ne informează despre „acești agramați care ne conduc”… ar trebui să mai citească câte-o carte de gramatică din când în când. 😉
Notă!
A nu se înțelege că mai sus încerc să critic emisiunea respectivă (moderatorul și, cu atât mai puțin, invitata, care, dimpotrivă, se numără printre persoanele pe care le admir, printre autorii mei preferați de lucrări de lingvistică). Semnalam greșeala de scriere în rezumatul unei emisiuni care se referea tocmai la o astfel de chestiune…
- Pentru cei care nu știu prea bine despre cine vorbesc, vă recomand să citiți cartea dumneaei, elaborată împreună cu Alexandru Nicolae: Adina Dragomirescu, Alexandru Nicolae, 101 greșeli de lexic și de semantică, București, Editura Humanitas, 2011. ↩
- Folosesc ironic ghilimelele, întrucât nu chiar toți își merită această etichetă cu sensul de bază al cuvântului. ↩
- * * *, Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, Ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005, p. 492, s.v. ministru. ↩
Dar cum este cu agramatii care ne dau lectii de gramatica? Exprimarea „ca si lingvist” dintr-un discurs scris al distinsei „profesoare de lingvistica”. Vezi afirmatia din suplimentul adevarul.ro: http://adevarul.ro/educatie/universitar/interviu-lingvistul-cambridge-mentorul-studentilor-romani-1_5166c2f9053c7dd83ffa26b2/index.html
„Dacă eşti vorbitor nativ de o limbă cum este româna, care e destul de puţin vorbită în lume, eşti fericit ca şi cercetător pentru că ai mult material cu care poţi lucra“, explică Adina Dragomirescu.
Citeste mai mult: adev.ro/ml93e7
Si apropo, profesor la Universitate nu are cum sa fie la varsta ei. Dupa cate imi amintesc de la cursuri, anul trecut era doar simplu asistent la LRC. Acum e posibil sa devii profesor peste noapte, sau doar se faleste? In tara asta orice este posibil.
Un fost student la Litere
Dragă Andrada, doamna Adina Dragomirescu este, înainte de toate, cercetător la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan-Al. Rosetti” și asistent doctor la Universitatea din București, după cum bine ai semnalat și tu. Nu cred că s-a autointitulat vreodată profesor, deși, până la urmă, rolul său este tot de dascăl, indiferent de eticheta pe care ți-o conferă, de-a lungul timpului, pregătirea profesională și didactică, mai ales. Nu s-a fălit cu nimic și cred că ai interpretat greșit (a fi profesor nu înseamnă neapărat că ești profesor universitar – astea sunt nuanțe). Mai mult decât atât, cred că doamna Adina Dragomirescu nu s-a autointitulat vreodată astfel, ci această „etichetă” i-a fost atribuită tot de către jurnaliști, aceiași care au scris și textul respectiv.
Aș vrea să nu ne mai lamentăm atât, să ne scuzăm prin clișeul „în țara asta orice este posibil” și să găsim mereu nod în papură celor care chiar încearcă să îndrepte un lucru.
Orice om greșește, e firesc (așa cum binele e în rău și răul în orice bine). Și eu greșesc, și tu, și mulți alții… se întâmplă! 🙂
Mulțumesc pentru intervenție, pentru adresa pe care ai menționat-o și pentru greșeala semnalată în articolul găsit. Totuși, aș vrea să iei în considerare că acel articol a fost redactat tot de un jurnalist din presa electronică, mai mereu supusă abaterilor de la norma gramaticală. Nu vreau să scuz o posibilă greșeală a doamnei Dragomirescu, dar ce îți garantează că dumneaei nu s-a exprimat corect și, de fapt, în scriere, jurnalistul a „corectat”, realizând această abatere tocmai din hipercorectitudine? Îți spun din proprie experiență – am pățit-o și eu! Multe răspunsuri la interviuri sunt reformulate în scris, sunt adaptate de către editor. 🙂
Bineînțeles, dacă astfel de greșeli apar negru pe alb, scrise și purtându-ți semnătura sau în înregistrări directe, atunci e greu să găsești o scuză. Dar, din nou spun, suntem oameni, se mai întâmplă…
E bine să ai o fire critică, dar încearcă să vezi și lucrurile pozitive, să te gândești și la explicații atunci când e cazul. 😉
Numai bine!
Ma tem ca te contrazici. Daca vrei sa fii un exemplu, trebuie sa fii pe toate planurile, si profesional, si etic. Daca un lingvist si un „dascal” de limba romana se exprima ca un agramat (citez din interviu : „ca si cercetator”) e o problema grava. Am sa-ti explic. Sunt multi oameni, chiar educati, care inca nu stiu ca evitarea unei cacofonii prin intercalarea lui „si” este nerecomandata. Daca este o greseala a jurnalistilor, doamna Dragomirescu trebuia sa ceara, macar pe site, corectarea ei imediata. Or, nici nu a obsevat-o, ca dovada ca este o constanta de exprimare. Si titulatura pompoasa si nerealista „profesor de lingvistica” trebuia sa fie imediat corectata, la cererea ei expresa. Da, in tara asta totul e posibi, si nu e o simpla lamentatie generica. Esti inconsecventa, de dragul de a avea dreptate, fara sa ai niciun argument. Chiar tu deplangeai diferenta dintre intentie si realizare, cand ai sesizat greseala de dactilo a redactorilor de la Antena 3. Greseala profesoarei e cu atat mai grava, pentru ca ea este reprezentantul mediului universitar si academic. Dar poate ca esti avocatul ei, din oficiu. Iar aici problema e subiectiva si personala. Oricum, toti au iesit cat se poate de sifonati din povestea asta, si politicienii (agramatii), si jurnalistii (care cica ii amendeaza), si lingvistii (care ii corecteaza), si comentatorii de pe bloguri (care au intentii bune, dar n-au deloc discernamant).
Numai bine,
Andrada
Ei, hai să nu exagerăm, să nu împărțim abaterile de la norma limbii în probleme grave și mai puțin grave. Ele reprezintă un fapt firesc, probează dinamica unei limbi. Personal, agramaticalitate și greșeală consider a fi alte aspecte, nu un cultism precum „ca și”. Da, de acord, nu e normal ca un profesor (indiferent de nivel) să nu cunoască astfel de lucruri și, mai mult, să comită abateri de la norma lingvistică. Dar nu mă consider în măsură să acuz pe cineva, poate cu mult mai pregătit decât mine, fără să cunosc toate circumstanțele.
Și dacă doamna Dragomirescu ar fi cerut corectarea unei astfel de greșeli, ești atât de convinsă că așa-zișii jurnaliști au catadicsit să corecteze? Crezi că doamna Adina Dragomirescu are timp de astfel de lucruri, să verifice jurnaliști? Asta nu înseamnă că reprezintă neapărat „o constanță de exprimare” a persoanei respective. Iar în ceea ce privește titulatura, chiar nu înțeleg efortul. E atât de important ce statut ai? Face rău cuiva sau limbii române faptul că a fost numită „profesor”?
Eu critic greșeala, nu persoana; mă angajez să explic regulile celor care nu le cunosc și astfel să îi ajut să evite producerea unor astfel de abateri. Consider că în acest sens am adus suficiente argumente. Restul nu mă privește pe mine; nu eu am ridicat astfel de probleme, ca să mă angajez în apărarea cuiva cu vreun argument – nu sunt eu în măsură, înainte de toate. Nu o cunosc personal pe doamna Dragomirescu, cu atât mai puțin nu văd de ce aș fi „avocatul” dumneaei „din oficiu” (suntem cumva la vreo instanță judecătorească?!). Vorbeam doar ca om de Litere, ca lingvist. Așadar, nu am nicio problemă „subiectivă și personală”; mai degrabă de subiectivism dai tu dovadă în toată discuția aceasta, pe care tot tu ai generat-o.
Nu duc dragul de a avea dreptate – mă interesează să corectez abaterile, după cum deja am subliniat și se poate ușor observa.
Mai mult, nu văd cu ce aș putea ieși eu „cât se poate de” șifonată dintr-o astfel de situație. În locul tău, m-aș gândi mai mult înainte, atunci când e vorba să acuz pe cineva necunoscut de lipsă de discernământ… Intenția mea a fost evidentă (nu știu însă care e a ta încă); nu sunt doar un comentator de pe blog, ci acest blog îmi aparține și a fost creat din pasiune pentru limba română, cu scopul de a explica greșelile de limbă și de a le evita… cu argumente și judecată. Restul chestiunilor personale (ale celor care produc greșeli sau ale cititorilor care comentează aici argumentat) nu mă interesează.
Sper că ai prins mesajul. 😉
Problema e simpla. Impostura dauneaza. Lipsa de cultura, inclusiv gramaticala, ca aici nu de lingvistica e vorba (o disciplina complexa, care nu are treaba cu aspectele normative ale limbii), ci de notiuni de exprimare corecta si cultivare a limbii, notiuni care se invata in ciclul gimnazial. Nu poti da lectii, cata vreme faci greseli elementare. Nu stiu cat au gresit ziaristii la transcriere, e posibil, insa eu nu am gasit astfel de greseli in alte interviuri cu profesori, cu oameni de cultura. (Amuzant e faptul ca Liiceanu nu suporta genul asta de exprimare – apropo, „ca si” pentru evitarea unei cacofonii nu e un cultism, e hipercorectitudine –, iar el a gazduit, la Humanistas, o carte a cuiva care nu numai ca face astfel de greseli, dar le si promoveaza (vezi
http://www.protv.ro/video/omul-care-aduce-cartea_322_101-greseli-de-lexic-si-de-semantica_15142.html).
Carevasazica, in viziunea acestor doi autori, exprimarea „ca si profesor” e revoltatoare, dar e normal sa spui „ca si cercetator”, cel putin asa a inteles prezentatorul de la PRO TV.
Concluziile le tragi tu, e blogul tau si e treaba ta pe cine recomanzi, din dragoste pentru limba romana. Si eu tot de dragul exprimarii corecte am scris aici, pentru justa informare a celor care vor sa-si imbunatateasca nivelul cunostintelor.
Nu am nimic personal cu nimeni, nu-i cunosc pe autori decat de pe net. Dar nu as recomanda nimanui cartile lor, pentru ca se pot trage din ele concluzii daunatoare. Si cu asta am terminat.
O zi frumoasa si numai bine !
Dragă Andrada,
Ți-am înțeles ideile, dar vreau să rămânem la critica greșelilor, nu a persoanei. Pentru că și cercetătorii sunt oameni, și oamenii de cultură mai greșesc. Dacă ei sunt de acord cu acest „ca și” pentru evitarea cacofoniei, dacă aceasta este opinia lor (care pentru ei nu e greșeală extremă precum ortografierea incorectă a unor cuvinte), trebuie privită astfel și respectată. Tu, venind cu argumente care contrazic astfel de opinii, poți să combați frumos o astfel de părere. Nu trebuie să etichetăm și să atacăm oameni de alte păreri. Personal, consider că din contradicții se pot naște adesea lucruri bune.
Desigur, autorii respectivei cărți, având o asemenea viziune, înlătură din start posibilitatea evitării cacofoniilor prin înlocuirea lui ca prin sinonime sau reformulări (poate că sunt de părere că evitarea cacofoniei e mai importantă decât norma lingvistică); în plus, simplifică lucrurile și, după cum spune Dan C. Mihăilescu la finalul emisiunii (la care faci tu referire aici), vorba lui Graur: dacă poporul vrea să spună chibrite când e corect chibrituri, trebuie să te supui poporului – îi dai mulțimii ce vrea (de aceea, de multe ori uzul impune norma, contrar oricărei logici). Cred că această carte se adresează poporului de orice nivel cultural, de orice profesie; de aici – simplificarea și explicarea pe înțelesul tuturor. Așa cum această colecție de la Humanitas – „Viața cuvintelor” cred că se dorește a fi o ediție de popularizare.
Mai mult, chiar Al. Graur, de exemplu, nu era de acord cu exprimarea doi i, și atunci (dar mai ales acum!) considerată normă – el spunea mereu doi de i, chiar și când nu era vorba de numeral lângă numeral (de ex.: doi de doi), tot pentru a simplifica lucrurile. Deși sfida logica. 🙂
Totodată, rămân la ideea mea: ca și e un cultism prepozițional, este rezultatul unei tendințe în exprimare, a uzului frecvent și se extinde prin imitație. Și da, e și un caz de hipercorectitudine – de acolo a pornit (această abatere a generat cultismul – chiar termenul sugerează asta: „dorința de a fi foarte corect în exprimare”). Cultismele se suprapun hipercorectitudinilor. Și se nasc din uz frecvent, uz care impune norma adesea, normă care ne face să ne dăm corecți și culți. Aici e paradoxul! 🙂
Numai bine și ție și să ai zile cât mai frumoase în continuare! 🙂
Să știi că îți mulțumesc pentru intervențiile argumentate (dar mă feresc de atacurile la persoană pe acest blog – subliniez din nou: să rămânem doar la critica greșelilor!). 😉
Draga Raluca,
Cand e vorba de norma gramaticala si ortografica, nu mai avem „pareri”. Norma e ca legea, e ca un cod rutier, nu mai stai la discutii, o respecti. Ce ar fi daca toti am promova regulile noastre, cu argumente, altminteri. Normele sunt conventii, dar conventii care trebuie sa fie universal respectate. Discutiile nu sunt pentru vulg, discutiile sunt intre specialisti, iar acestia, periodic, decid sa schimbe regulile, normele (de multe ori, cum spui tu, la presiunea uzului, pentru ca limba, cum stim toti, se schimba). Sunt multe argumente in defavoarea unei norme in uz – celebru si edificator este cazul scrierii cu „sunt”, care a fost foarte greu acceptata, tocmai ca nu are fundament etimologic. Dar, indiferent cat de indreptatita e opinia ta, nu poti promova doua sisteme ortografice/gramaticale valide simultan. E o aberatie culturala.
Bref, cata vreme normele exprimarii corecte nu recomanda acest suparator „ca si” anticacofonic, nu poate nimeni sa-l recomande, cu atat mai putin in contra unor institutii pe care, indirect, le reprezinta (Universitatea, de pilda). Nu stiu de unde ai tras concluzia ca e un atac la persoana. Persoanele ma intereseaza din perspectiva ideilor pe care le sustin. Daca nu corespund rolului pe care si-l aroga, atunci este o problema de interes public. Pentru ca astfel de persoane reprezinta o autoritate, o instanta normativa.
Gandeste-te ca ai fi profesor la scoala generala. Ce le-ai preda copiilor? Ei ce mai inteleg cand unii le spun intr-un fel, si altii contrariul? Eu nu sunt deloc toleranta cu astfel de persoane, pentru ca ele genereaza confuzie.
Cam asta am vrut sa spun, daca te-am deranjat cu ceva, scuze, a fost fara intentie, eu sustineam o idee aici, si anume ideea de impostura in societatea noastra romaneasca, impostura care s-a intins mai peste tot, la toate nivelurile.
Iti doresc numai bine. Si eu iti multumesc pentru raspunsurile tale prompte si nuantate.