fbpx

Parţial

Un colţ de cameră. Nu am acces decât la acest fragment din ceea ce funcţionează probabil drept spaţiu de dormit. Se poate observa o canapea, nu prea mare. Cadrul din lemn nu are sculpturi sau ornamente, nici măcar dintre cele mai sărace şi lipsite de talent ale vecinului care caută să facă un ban în plus din talentul său neimpozabil de tâmplar. Distanţa dintre picioarele canapelei şi podea este destul de mare. Totuşi, e imposibil de tras cu ochiul sub unica piesă de mobilier aflată în raza de acţiune a simţului vizual. Tapiseria canapelei pare de asemenea depersonalizată prin modelul ce putea foarte bine să constituie motiv ornamental pentru un scaun, un perete îmbrăcat sau prelata unui camion. Liniile uşor curbate amintesc de valurile desenate de un preşcolar la comanda dată de supraveghetoare de a pune marea pe hârtie. Nişte puncte constituie nucleul unor cercuri aliniate cu mare precizie printre onduleurile, şi ele fără greşeli supărătoare, ce mie îmi seamănă cu nişte producţii de preşcolar. În colţul drept al canapelei se vede atârnând o rochiţă din lână, cu buline mici şi cu o dungă mare orizontală în partea de jos, element ce încheie brutal volanul. O bucată de material fără formă precisă, fără identitate cunoscută se poate observa dedesubt de rochia descrisă. Aşezat pe canapea se află un copil de o vârstă incertă: ar putea avea câteva luni sau câţiva ani. Înclin să cred totuşi că e foarte mic pentru că se vede poziţia deloc fermă a gleznelor, fapt ce indică mobilitatea discutabilă a copilului. La o analiză mai atentă, copilul devine ea. Concluzia a fost formulată astfel, întrucât ceva sclipitor din urechea dreaptă indică prezenţa cerceilor. Fetiţa are părul uşor ondulat la vârfuri, gura extrem de mică în comparaţie cu ochii imenşi care par să înghită orice om în stare să-i invadeze universul. Sau poate nu e o dovadă a curajului, ci doar manifestarea genelor dominante transmise de unul dintre părinţi. Poate ochii mari manifestă doar curiozitate. Sau poate sunt expresia unei mari dileme, asta dacă admitem că un copil poate să fie deştept înainte să poată articulata trei cuvinte. Totuşi, ochii mari şi gura întredeschisă sunt, mai degrabă, coordonatele unei mutriţe de copil chinuit de rude pupăcioase, de fotografi perfecţionişti, de părinţi care îşi supraestimează produsul patruped. Fetiţa e îmbrăcată foarte gros, având mai multe straturi de haine: cămaşă, bluză de lână, salopetă, botoşei lucraţi manual de o bunică ieşită la pensie sau de o mamă plictisită de concediul oferit de stat. Pantalonii au o manşetă, care pare creată în urma actului spontan şi matern de a preîntâmpina vreun accident domestic – nu cumva copilul, care probabil habar n-are să meargă, să se împiedice! Revin asupra vârstei copilului cu ochii neobişnuit de mari: e foarte mic pentru că alături de ea se află o suzetă, folosită probabil pe post de provocator de linişte în familie. Linii, puncte, manşete, materiale şi nicio culoare. Culorile sunt, dar numele lor nu pot fi decât intuite sau, cel mult, refăcute din memorie… e bine câteodată sa uiţi de fetişul la vie en rose, de haine ce arată mai mult a tort de nuntă, de optimismul ostentativ şi orbitor de roz încât dă în fucsia… e sănătos pentru ochi să mai vezi lucrurile şi în alb-negru! …căci, ce poate fi mai melancolico-liniştitor decât o fotografie sepia… decât nişte minute petrecute scotocind în dulapul unde mama a adunat fotografiile făcute atunci când nici măcar tata nu spuneam, dar mai să ştiu să mă uit în obiectiv! De aceea, ochii mari: de neîncredere, de nesiguranţă… poate şi din cauza mamei care a avut grijă să-mi aleagă un tată cu ochi mari şi negri.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *