fbpx

Povestea lui „mulțumesc” din limba română: episodul #1 din seria „Poveștile din spatele unor cuvinte și expresii românești”


Astăzi, vă voi vorbi despre evoluția unui cuvânt pe care, politicoși fiind, ar trebui să-l utilizăm des, zilnic chiar. Încă din primii ani de viață și educație, suntem învățați să-l rostim cu fiecare ocazie adecvată, când primim ceva sau ni se face o favoare, ba chiar și după ce solicităm ceva. Cred că ați bănuit deja, este vorba despre mulțumesc.

Dintre toate cuvintele românești, verbul a mulțumi are una dintre cele mai frumoase povești. Istoria lui mi-a fost dezvăluită la unul din primele cursuri de lingvistică din anul I de Litere. Tot atunci am aflat că despre etimologia lui a scris lingvistul Theodor Hristea, pe care, la acea vreme, îl știam doar ca autor al culegerii de exerciții de limba română cu ajutorul căreia mă pregăteam pentru olimpiadele și concursurile din școala generală. (Nu degeaba, cărțile lui sunt încă parte importantă din bibliografia sugerată, de exemplu, pentru examenul de titularizare la disciplina limba și literatura română, și nu numai).

Acum ceva vreme, am participat într-o discuție simpatică pe internet, în care era vorba despre faptul că mulțumesc e unul dintre cele mai frumoase cuvinte pe care le înveți atunci când iei contact cu o limbă nouă și am spus că „mulțumescul” românesc este, de departe, printre cele mai aparte din lume, prin dubla semnificație pe care o cuprinde(a), cel puțin la origine. Așa am explicat și originea sa pe scurt și mi-am dat seama că sunt mulți români care, deși folosesc zilnic acest cuvânt, nu-i cunosc povestea. Mai mult, au fost încântați să o afle.

De aici până la a face cunoscută această evoluție lingvistică nu a mai fost, iată, decât un scurt pas. 

Ca să elimin din suspans, vă spun că mulțumesc provine dintr-o urare bine cunoscută: La mulți ani! Mai precis, din varianta scurtă Mulți ani! Cine ar fi crezut? Ei bine, și eu am fost surprinsă când i-am aflat etimologia. Și m-am pus pe iscodit mai departe, așa că am ajuns la cercetările în domeniu.

A mulțumi în forma de astăzi este, de fapt, o variantă hipercorectă – adică s-a născut dintr-o hipercorectitudine – fonetică (mai precis, consonantică), la baza sa stând un fenomen firesc și obișnuit în evoluția limbii române, și anume falsa depalatalizare – a consoanei n, în acest caz .

Știu, știu, sună pretențios ambii termeni ai procedeelor de la baza verbului a mulțumi, dar fenomenele pe care le desemnează nu sunt chiar atât de greu de înțeles. Nu voi intra însă în prea multe detalii, prefer doar să vă explic cum a evoluat de aici al nostru mulțumesc.

Hipercorectitudinea, în ciuda denumirii sale, constituie o greșeală și constă în aplicarea mecanică a unei analogii sau a unei reguli lingvistice valabile în alte situații. Deși apare tocmai din teama vorbitorului de a nu greși și de a se conforma normelor limbii literare, fenomenul nu se referă la o corectitudine dusă la extrem (cum ar sugera elementul de compunere hiper- care înseamnă „foarte”, „excesiv de”), ci la analogii greșite, care nu își au temeiul și care provin, de fapt, din necunoaşterea adevăratei forme a etimonului.

Tot dintr-o astfel de analogie hipercorectă a luat naștere și a mulțumi. Acesta, explică Theodor Hristea, provine din urarea (La) mulți ani, mai pe scurt Mulți ani!, care a devenit, mai întâi, mulțan – încă utilizat ca regionalism prin Ardeal (conform unor atlase lingvistice).

Din acest mulțan (sau, mai exact, din forma scurtă a urării, mulțani!), a derivat (amulțăni, care a evoluat la (amulțămi. Cum? Tocmai aici s-a produs și hipercorectitudinea, de care vă vorbeam:

În graiurile transilvănene, în majoritatea cuvintelor, vocalele i și e înmoaie sonor cam toate consoanele ce-i precedă și le palatalizează astfel (adică sunt pronunțate cu ajutorul palatului sau cerului gurii, mai exact). Prin urmare, erau și sunt în unele zone pronunțări regionale ca nʼere, adică „miere”; nʼilă, adică „milă”; nʼiros, adică „miros”; nʼierlă – „mierlă” în limba literară; nʼire, v-ați prins, în loc de „mire”, și așa mai departe.

Ei bine, în cazul lui mulțănesc originar, vorbitorii ardeleni, din teama că este greșită alăturarea sunetelor [n] [e] în acest cuvânt, tocmai din cauza  acestei specificități de pronunție, regională, a lui m sub influența lui e sau i, s-au gândit că e mai literar să pronunțe pe mulțănesc ca mulțămesc. Așa a avut loc depalatalizarea lui n (de fapt, o falsă depalatalizare) și înlocuirea lui cu m, așa cum era el literar și normal în cuvinte ca miros, mierlă, mire, exemplificate anterior. Doar că aici, etimologic vorbind, nu era cazul: mulțănesc era… firesc și corect.

De exemplu,  tot din acest motiv, chiftea se mai pronunță, hipercorect, deci greșit, piftea în Moldova, tocmai pentru a evita o formă de pronunție considerată regională și non-literară, așa cum se spune, moldovenește, chișor în loc de picior. Firește, în acest caz, chiftea este forma de pronunție corectă, dar unii moldoveni cred că e nenormat, conform trăsăturilor specifice de pronunție ale lor. Ei, astfel, ajung la o falsă depalatalizare, adică la o hipercorectitudine, corectând o formă deja corectă prin analogie cu alte forme similare, dar considerate greșite, non-literare, regionale. Tot așa, așadar, a ajuns mulțănesc la mulțămesc, de la n la m.

De asemenea, de la a mulțămi, existent și astăzi regional, s-a ajuns la forma literară a mulțumi, prin asimilare vocalică totală (u inițial, mai puternic, a asimilat vocala ă, mai slabă, din a doua silabă) – un proces fonetic frecvent în limba română.

Bineînțeles, această transformare, din mulțăni în mulțumi, s-a realizat treptat, pe măsură ce s-a pierdut legătura etimologică cu urarea Mulți ani!.

Iată că mulțumescul românesc este de-a dreptul special, dat fiind dublul său sens originar: ivit dintr-o urare, verbul marca, inițial, mai mult decât un simplu act de recunoștință. Prin intermediul lui, urai mulți ani cuiva care îți oferea ceva ori îți făcea un bine. Totodată, stă drept dovadă că greșeala, fie ea manifestată printr-o formă hipercorectă, se afla (și încă se află!) la baza multor evoluții, inclusiv în privința limbajului.

Legătura dintre urarea mulți ani! și mulțumesc de astăzi se mai poate sesiza, regional, în special în zona Ardealului, prin forma mulțam! De altfel, îmi place mult și mie să o folosesc, tocmai pentru că încă mai reflectă oarecum evoluția acestui cuvânt.

Ca să explic povestea mulțumescului românesc, am consultat următoarele lucrări de lingvistică:

  • Dicționarul etimologic al limbii române. Elementele latine (volumul de la litera  A la cuvântul Putea), din perioada 1907-1914, al lui Ion Aurel Candrea și Ovid Densusianu.
  • Probleme de etimologie, de Teodor Hristea, din anul 1968.
  • Problemele capitale ale vechii române literare, ediția a II-a revăzută, din 2012, a lui Gheorghe Ivănescu, tipărită la Iași, la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”.

Cam atât pentru astăzi! Mulțam frumos că m-ați ascultat! Până la o nouă reauzire, vă invit să citiți Literparc.ro.

Vă urez numai bine Și nu uitați: să mulțumiți cât mai des, cumva, poate, și cu gândul frumos de a ura totodată receptorului La mulți ani!

Disponibil și pe platformele Spotify și Google Podcast! 🙂

Despre proveniența verbului (a) mulțumi în limba română am mai scris deja aici.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *