Povestea lui „mulțumesc”

Dintre toate cuvintele românești, verbul a mulțumi are una dintre cele mai frumoase povești. Istoria lui mi-a fost dezvăluită la unul din primele cursuri de lingvistică din anul I de Litere. Tot atunci am aflat că despre etimologia lui a scris lingvistul Theodor Hristea, pe care, la acea vreme, îl știam doar ca autor al culegerii de exerciții de limba română cu ajutorul căreia mă pregăteam pentru olimpiadele și concursurile din școala generală (nu degeaba, cărțile lui sunt încă parte importantă din bibliografia sugerată pentru examenul de titularizare la disciplina limba și literatura română).

Zilele trecute, am participat într-o discuție simpatică pe internet, în care era vorba despre faptul că mulțumesc e unul dintre cele mai frumoase cuvinte pe care le înveți atunci când iei contact cu o limbă nouă și am spus că „mulțumescul” românesc este, de departe, printre cele mai aparte din lume, prin dubla semnificație pe care o cuprinde(a), cel puțin la origine. Așa am explicat și etimologia sa, pe scurt, și mi-am dat seama că sunt mulți români care, deși folosesc zilnic acest cuvânt, nu-i cunosc povestea. Mai mult, au fost încântați să o afle. De aici până la a scrie aceste rânduri nu a mai fost decât un scurt pas. 🙂

Verbul românesc a mulțumi reprezintă, în fapt, o formă hipercorectă – mai precis, s-a născut dintr-o hipercorectitudine[1] fonetică (consonantică), la baza sa stând fenomenul de falsă depalatizare / pseudopalatizare (știu, sună pretențios termenul, dar fenomenul pe care îl desemnează nu este chiar atât de greu de înțeles) a consoanei n.  „Atât în cazul depalatizărilor cât și al falselor depalatizări procesul este conștient și cauzele celor două fenomene sunt aceleași, reducându-se, în ultimă analiză, la grija pentru corectitudine [s.n.]” (Hristea 294).

Depalatizarea constă „în pierderea (relativă sau totală) a caracterului palatal al unei consoane, care se află înaintea lui e sau i” (Hristea 1968, 292-293)*. De pildă, în majoritatea graiurilor și subdialectelor dacoromâne, e după consoană este adesea pronunțat „înmuiat”, ca un fel de diftong: ĭe, ceea ce indică o ușoară palatalizare a consoanei precedente. Prin urmare, erau și sunt în unele zone pronunțări ca bunĭe, amarĭe, adunĭe ș.a. Trecerea, în graiul din Muntenia și în limba literară, de la rostirea veche la cea normată astăzi (bune, amare, adune), echivalează cu o depalatizare relativă a consoanelor n și r.

*Fenomenul depalatalizării este însă mult mai complex și prin el se explică numeroase alte transformări de natură fonetică.

 „Dacă în cazul depalatizărilor autentice se pleacă de la forme […] alterate și se revine, cel mai adesea, la rostiri corecte și originare (cf. kʼept  > piept; frakʼe / frače > frate etc.), în cazul pseudopalatizărilor se pornește, de obicei, de la forme literare sau normale din punct de vedere etimologic, ajungându-se, prin falsă analogie, la pronunțări «hipercorecte» [s.n.]” (Hristea 1968, 294): cf. chiftea > piftea; șchiop > știop.

La fel, în graiurile transilvănene, prin fenomenul depalatizării, a luat naștere verbul a mirui „a câștiga”, omonim cu a mirui „ a unge cu mir”. Acesta provine din cuvântul maghiar nyerni, așadar varianta normală din punct de vedere etimologic ar trebui să fie nirui, care, de altfel, nu a dispărut complet din graiurile ardelenești. Însă cei mai mulți vorbitori au ajuns să pronunțe regionalul nirui întocmai ca pe perechea sa omonimică (de fapt, cvasiomonimică la origine), mirui, cu care a devenit identic. Acest lucru se explică prin reacția vorbitorilor față de alterarea consoanei m, rostită regional (în Ardeal) ca , urmare a palatalizării lui m originar, sub influența sunetelor i sau e: cf. nʼere „miere”; nʼilă „milă”; nʼiros „miros”; nʼierlă „mierlă”; nʼire „mire” etc. Astfel, prin falsă analogie cu verbul deja existent în limba română, a mirui, prin depalatalizarea consoanei inițiale, s-a născut a mirui „a câștiga”, identic din punct de vedere fonetic și formal cu a mirui „a unge cu mir”.

Povestea lui mulțumesc_etimologia cuvântului

Tot dintr-o astfel de falsă depalatalizare a luat naștere și verbul a mulțumi. Acesta, explică Theodor Hristea (1968, 300), provine din urarea (La) mulți ani, care a devenit mai întâi mulțan – încă utilizată prin Ardeal (cf. CDDE, nr. 58). Din acest mulțan (sau, mai exact, din mulțani!), a derivat (a) mulțăni, care a evoluat la (a) mulțămi, din același motiv pentru care a nirui, discutat mai sus, a devenit a mirui. Această transformare, din mulțăni în mulțumi, s-a realizat treptat, pe măsură ce s-a pierdut legătura etimologică cu urarea mulți ani!. De asemenea, de la a mulțămi, existent și astăzi regional, s-a ajuns la forma literară a mulțumi, prin asimilare vocalică totală (u inițial, mai puternic, a asimilat vocala ă din a doua silabă) – accident fonetic frecvent în limba română.

Gheorghe Ivănescu a considerat verbul a mulțumi ca fiind un hiperurbanism de tipul dumitale, dumisale, care provin din Dumniei tale / Domniei tale, respectiv Dumniei sale / Domniei sale. Hiperurbanismul e un fenomen care derivă tot din hipercorectitudine, adesea cei doi termeni fiind considerați sinonimi, și constă în crearea de variante fonetice, forme gramaticale, accentuări sau grafii necorecte, din cauza intenției vorbitorului de a evita o grafie sau o exprimare presupusă neliterară, de tipul regionalismelor; exemplele anterioare ilustrează forme noi care au luat naștere din dorința graiului aristocratic din secolul al XV-lea de a evita exprimările populare, specific moldovenești[2], cu palatalizări de tipul mnʼ, pronunțat [mni:] – așa s-a ajuns în final la variante ca dumitale ș.a, impuse ulterior în norma literară (Ivănescu 2012, 193). „Aceste exemple dovedesc în mod neîndoios că chiar la 1400 aristocraţia moldoveană evita fonetismul palatal [s.n.], chiar în cuvinte în care el era etimologic justificat, şi duc în mod inevitabil la concluzia că graiul aristocratic, cu labialele intacte, se opunea graiului popular, cu palatale, chiar la 1400” (Ivănescu 2012, 353).

În concluzie, ca să ne întoarcem în punctul din care am pornit această discuție, mulțumescul românesc este de-a dreptul special, dat fiind dublul său sens originar: ivit dintr-o urare, verbul marca, inițial, mai mult decât un simplu act de recunoștință; prin intermediul lui, urai mulți ani cuiva care îți oferea ceva ori îți făcea un bine. Totodată, stă drept dovadă că greșeala, fie ea manifestată printr-o formă hipercorectă, se afla (și încă se află!) la baza multor evoluții, inclusiv în privința limbajului. 😉

Pe scurt, povestea lui „mulțumesc” românesc poate fi ascultată în cadrul podcastului nostru. Apasă pe simbolul play mai jos! 🙂

Sigle

CDDE – I.-A. Candrea, Ov. Densusianu, 1907-1914, Dicționarul etimologic al limbii române. Elementele latine (A – Putea), București, Socec.

Referințe bibliografice

Hristea, Theodor, 1968, Probleme de etimologie, București, Editura Științifică.

Ivănescu, Gheorghe, 2012, Problemele capitale ale vechii române literare, Ediția a II-a revăzută, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”.

[1] Hipercorectitudinea, în ciuda denumirii sale, constituie o greșeală și constă în aplicarea mecanică a unei analogii sau a unei reguli lingvistice valabile în alte situații. Deși apare tocmai din teama vorbitorului de a nu greși și de a se conforma normelor limbii literare, fenomenul nu se referă la o corectitudine dusă la extrem (cf. elementului hiper- „foarte”, „excesiv de”), ci la analogii greșite, care nu își au temeiul și care provin, de fapt, din necunoaşterea adevăratei forme a etimonului.

[2] Cf. „«Hiperliterarizările» s-au produs numai la moldoveni și se explică prin tendința acestora de a vorbi literar, ca efect al conștiinței că dialectul moldovenesc vorbit de popor nu este literar și că pronunțarea moldovenească trebuie să sufere o transformare ca să devină «literară»” (G. Ivănescu, apud Hristea 1968, 281).

10 thoughts on “Povestea lui „mulțumesc”

  • Pingback: Povestea lui "Mulţumesc". Cum au transformat ardelenii o urare în cuvântul cu cea mai frumoasă istorie - Vocea Transilvaniei

  • Pingback: Ziua in care spui cel mai des „multumesc!” | Carte de viață. Pentru copiii mei.

  • 12 ianuarie 2019 at 21:52
    Permalink

    Dumnezeule mare!!!!! Profesoara mea de franceza veche de la facultatea de limbi si literaturi straine,Universitatea Bucuresti poate sa demisioneze!Cine o fi pus-o in functia de profesor universitar?Google,prin intermediul acestui luminat articol,da clasa, oricarui cercetator lingvistic!Google rules!
    Ca sa nu va mai tin in tensiune…Vad ca ati facut o cvasi-demonstratie,aidoma formulei chimice a ADN-ului,pe toata tabla…A auzit cineva de expresia latineasca ,,MULTUM EST”‘????

  • 9 februarie 2019 at 21:43
    Permalink

    Multum est care înseamnă „mult este”… și cam care ar fi legătura – și morfologică, și semantică – a acestui enunț, în definitiv, cu expresia românească mulțumesc? Vorbele neargumentate și nedemonstrate sunt doar păreri. 🙂

  • 9 iunie 2019 at 4:33
    Permalink

    “Multum est” spune totul despre “multumesc”

    Petric

  • 6 iulie 2019 at 9:02
    Permalink

    Mai precis și în detaliu, ce anume spune? 🙂 Așteptăm demonstrația. Altfel, sunt doar supoziții toate vorbele neargumentate.

  • 8 decembrie 2019 at 12:21
    Permalink

    Multum est, Mult sum est!

  • 18 ianuarie 2020 at 21:44
    Permalink

    Indiferent care ar fi rădăcina ori originea cuvîntului “mulțumesc”, acesta nu numai că NU ar trebui folosit (NICIODATĂ), ci e și supra-folosit. Acest cuvînt trebuie eliminat din vocabularul românesc și insist ca toți dintre noi să renunțăm la folosirea lui în absolut toate circumstanțele în care “se cere” a fi folosit. Face parte din vocabularul “colonizatorilor civilizați”. E insultător spre ființa care primește să i se ceară să spună mulțumesc pentru un fapt care ar trebui să fie cîștigat pe meritele proprii. Acest mulțumesc obligatoriu are multe alte neajunsuri din punct de vedere al moralității. Ce aduce în plus e încă o altă respirație obligatorie… și anume “cu plăcere”…

  • 18 ianuarie 2020 at 22:12
    Permalink

    Să nu vi se usuce gura de la atîtea mulțumescuri, măi.

  • 24 ianuarie 2020 at 9:28
    Permalink

    Să fim serioși… nu poate să vină de la “la mulți ani”. În primul rând pentru că nu are aproape nici o legătură “logică”. Da știu in etimologie trebuie să fim prudenți cu “logica” tocmai de aceea am pus ghilimele. Totuși… Există o busolă care se numește “bun simț” sau “simțul comun”.

    Chiar nimeni nu și-a pus problema ca poate fi invers ? Anume că, dacă, de exemplu, “mulțumesc” vine de la “multum est” (in sens de “[va sunt] prea indatorat”) atunci el a intrat prin deformație, in anumite regiuni ca “mulțam” ?
    Ba, mai rău, dar nu mai puțin probabil, că s-a produs o identificare ulterioara (tardivă, de ce nu… chiar de origine literară sau/si confuziva) între “mulțam” (care poate vine de la “la mulți ani”) si “mulțumesc” care poate avea o altă origine (de ce nu multum est).

    Ar mai fi de discutat (sau altfel spus ar fi un cap de fir de prins) în legătură de acest “esc” care în română înseamnă “ieșit din” și indică filiația (Ionescu românesc este Ivanovici slav sau Johnson anglo saxon). Și în acest sens mulțumesc că ar putea însemna “îmi este cu prisosință” o actiune anterioară din care iese, se produce sațietate, îndestulare deci … mulțumire.

    ***

    Cu privire la “a mirui” care se găsește în articol ca exemplu de “depalatinizare etc etc”, și pentru care se face o întreagă teorie cu origine ungurească, cred că e mai “logic” (da, sunt ironic la adresa acelora care fac teorii sofisticate atunci când au sub nas evidența!) să ne gândim că se miruiește cu mir = myrth în regiunea mediteraneană înainte ca ungro-finicii să f părăsit arealul lor inițial care se găsea cu mult în spatele Uralilor.

    Închei spunând că am fost întotdeauna fascinat și scârbit de explicațiile tâmp “docte” ale unor ghizi culturali care dadeau cu surâs expert pe buze hrană senzațională turiștilor cu pretenții erudite… care pe unde prin muzeele și palatele lumii…

    Cred că în materie de etimologie având în vedere că este rezultată dintr-o jungla de suprapuneri de populații și de influențe, puține lucruri sunt sigure majoritatea fiind doar probabile în mai mare sau mică măsură.

    Pentru mine “multum est” mi se pare mai probabil decât “La mulți Ani”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *