fbpx

Scrisoare către alteritate

Copac - sursa wassupdaddy.com
Copac - sursa wassupady.com

Cădeam… Cădeam… cădeam în golul imens din inima mea. Dacă mă durea căderea? Păi, ce să zic? Nu simțeam nimic; uneori îmi bătea vântul printre degete și nu simțeam nici măcar răcoarea unei primăveri târzii. Știu, râzi. Și-ai să râzi și când… Doamne, unde mă aflu nu știu! Nu știu nici necunoscuta din mine cine-i, ce istorie oi fi scris pe nemărginita dâră de pământ pe care-am călcat.

Amețesc… Stai puțin! S-o iau de la început! Am căzut, de-aia! Să mă prezint întâi… Eu sunt actrița din filmul vieții mele. Oare? Oare mă crezi? Ești în stare? Sau nici nu mă asculți?

Doamne, ce mă doare inima de la căzătură! Ori ce-o fi fost!… Mă doare sufletul tău curat când îl privesc ca pe o carte deschisă, cu pagini albe, nepătate de cerneala murdară; mă doare privirea ta că n-a privit prin ochii mei și mă doare tu-ul tău atât de personal, enigmatic, candid și tăcut.

Ce-s eu? Păi, privește doar pe fereastra din spatele tău și-ai să vezi că din copacul în care se ascunde vântul a căzut o frunză… Cum, nu vezi?! Ciudat! Din copacul acesta nu cad niciodată frunze; doar una, una mai bolnavă s-a desprins disperată azi-dimineață și plânge ramura de dorul ei. Mai are rost acum să-ți spun ce-s eu? Să-ți spun că în lumea din care tocmai am plecat eram cea mai importantă si că în lumea în care am venit fiecare pas ce sfâșia pământul m-a strivit ca pe o râmă?

De ce-am venit? Ca să-ți văd chipul zi după zi; să sufăr că, deși te văd și sunt cu tine, sunt mai singură ca oricând. M-am mulat pe inima ta, fără să știu că n-ai cum să mă observi, fără să-mi dau seama că nu-mi simți respirația măcar, că sunt invizibilă pentru tine! În schimb, eu, eu te simt și te văd atât de măreț, de aproape și inima ta, care bate sub mine, mă aruncă, cu fiecare suflu, în afară.

Dar, cea mai mare durere nu-i asta! Mă poți strivi neîncetat, mă poți alunga mereu, și asta fără să observi măcar, dar un lucru mă strivește cel mai tare: că tu nu știi și nu vezi! Și nici n-o să vezi… niciodată! Totul, pentru că am căzut azi-dimineață într-o lume pe care am crezut-o fără pată, pentru că era de gheață și vedeam în oglinda ei lumea mea, doar pentru că în ochii tăi m-am văzut pe mine!

Am sfredelit pe un colț din mine aceste cuvinte și m-am rupt să ți le las mărturie, să știi că am fost lângă tine într-adevăr, că am fost cel mai aproape de tine vreodată și am vrut să fiu pe vecie; să știi că toate sunt pentru că am îndrăznit să te iubesc; să iubesc ceea ce nu s-a născut și a trăit odată cu mine, ceea ce nu e ca mine și nu o să moară ca mine… Totul este doar păcatul meu: c-am îndrăznit să iubesc ca un Luceafăr. Nu ai tu nicio vină; poți să ai conștiința nepătată!

Să nu mai privești nicicând copacul din fereastră, să-l uiți pe vecie… Ani și ani de-acum, el va alunga frunze blestemate și-ți va respinge privirea și, atunci când sub picioarele tale vei auzi geamătul de sevă verde, vei știi că-i strigătul din mine, urletul de durere pe care acum nu l-ai putut auzi. Și vor continua să cadă frunze, de acum, mereu, în fiecare zi; mereu, pentru un singur pământean cu suflet nepătat, de gheață.

Cu drag și durere nemărginită,

cea care a fost o parte din tine…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *