Studiul limbii române. Pledoarie

La peste un deceniu de la publicarea noii Gramatici Academice, un subiect de interes acut pentru cadrele didactice din învățământul gimnazial a fost reconfigurarea gramaticii în programa și manualele școlare în anul 2017. Această schimbare evidentă de viziune a fost și este o provocare pe care au resimțit-o mai mult sau mai puțin unii profesori care fie consideră că este o schimbare de viziune firească, o modificare de accent – accentul cade puternic pe sintaxă în defavoarea altor elemente ale sistemului limbii –, fie se gândesc doar la o reconceptualizare, doar la o modificare de terminologie (de exemplu, complementele circumstanțiale sunt numite doar circumstanțiale; clitic – neaccentuat; diateză – construcții active/ pasive/cu pronume reflexive ș.a.); dar, cum ideea de schimbare este privită întotdeauna cu reținere și cu temere, lingviști, profesori sau persoane interesate de învățarea limbii au interpretat această transformare drept un semnal al „declasării” normei curente față de cea deprinsă deja. Astfel, s-au întrebat dacă ne confruntăm cu o reconfigurare care s-a petrecut în urma unei altei viziuni asupra gramaticii limbii române sau este tot gramatica școlară tradițională „reașezată” într-un alt mod, fiind doar o schimbare de terminologie.
Rodica Zafiu mărturisește într-unul dintre interviurile publicate de revista „Perspective” că limba română nu s-a schimbat, ci este firesc să se modifice în permanență maniera de a reda fenomenele lingvistice prin intermediul unui aparat conceptual adaptat epocii moderne și de a readuce în prim-plan aspecte neglijate de-a lungul timpului. Susținem această considerație și identificăm un avantaj important al schimbării, anume tendința de aliniere a limbii române la celelalte limbi (engleza, franceza, de exemplu), adică apropierea și actualizarea descrierii limbii române de azi de descrieri similare ale altor limbi prin elementele introduse în ultima vreme. Considerăm absolut necesar ca elevii să poată face anumite legături între limba română și alte limbi.
În fond, întreaga actualizare științifică îi permite profesorului să aibă o viziune de ansamblu. El se poate raporta atât la gramatica tradițională, dar mai ales la abordarea modernă. Limitarea la un singur model gramatical și absolutizarea lui poate conduce la pierderea contactului cu gândirea vie a elevilor. Dacă în perioada comunistă, de pildă, existau manuale de gramatică autonome, iar gramatica nu se studia în legătură cu alte subdomenii ale limbii, în contemporaneitate, gramatica este asociată altor subdomenii ale lingvisticii și pare un instrument care slujește în programele actuale construcției comunicării, având ca scop atingerea unor competențe.
Termenul de competență (lingvistică) a fost introdus de Noam Chomsky în Aspects of the Theory of Syntax (1965) și prevede cunoașterea „înnăscută” a sistemului limbii de către orice vorbitor nativ, fapt care permite folosirea și înțelegerea unui limbaj. Potrivit lui Chomsky, competența se desprinde de performanță, care se referă la întrebuințarea efectivă a sistemului limbii în situații concrete. Ulterior, ca reacție împotriva acestei teorii, în 1966, a apărut conceptul de competență comunicativă, care îi aparține lingvistului Dell Hymes, prin care a inclus atât cunoașterea nativă, cât și abilitatea de a o folosi eficient. Specificul acestei viziuni rezidă în reliefarea rigorilor funcționale și sociale ale limbajului, competența de comunicare reprezentând abilitatea ce admite atât emiterea, cât și interpretarea mesajelor, precum și tratarea sensului în situații concrete.
Programa școlară în vigoare pentru învățământul gimnazial admite perspectiva propusă de Hymes și se bazează pe modelul comunicativ-funcțional al studiului limbii, urmărindu-se „limba în funcțiune, și nu limba abstractă”. Se insistă asupra abordării funcționale și aplicative care să faciliteze comunicarea corectă și eficace, și nu asupra cunoștințelor lingvistice. Se realizează trecerea de la cunoștințe/informații spre competențe și se potențează modelul dezvoltării personale. Astfel, remarcăm o tendință contemporană, respectiv, centrarea pe elev care este, de fapt, reflexul în școală al paradigmei individualității. Dincolo de statutul conferit de Ministerul Educației prin programele școlare, disciplina de limba și literatura română are potențial de „pliere” – profesorul are posibilitate de remodelare a disciplinei, a conținutului, astfel încât să aibă impact asupra modului în care elevii se articulează valoric.
În viziunea noastră, gramatica nu slujește doar construcției comunicării, ci este un instrument multifuncțional, întrucât servește mai multor fapte. Cel mai evident scop al învățării gramaticii în gimnaziu este cel al fundamentării normei, al fundamentării teoretice și explicative a corectitudinii lingvistice – ceea ce este absolut necesar și important, întrucât normele trebuie să fie însoțite de explicații.
Totodată, gramatica este un instrument pentru studierea limbilor străine. Este esențial ca elevul să poată corela conținuturile și fenomenele lingvistice cu limba maternă pentru stăpânirea interconectată a acestora, în timp ce, învățarea „mecanică” a limbii străine devine insuficientă.
Gramatica reprezintă un instrument fundamental pentru producerea de texte scrise. De pildă, ajută în construcția unei fraze complexe, a unor paragrafe argumentative, care se leagă de structurile gramaticale ale circumstanțialelor de natură logică. Aflându-ne într-o perioadă copleșită de multitudinea de informații, elevii trebuie să reușească să redacteze mesaje clare și eficiente. Mai mult, datorită spațiului internetului, scrisului fragmentat și preponderenței oralității, tendința de astăzi privește modul de redactare adesea cumulativ, respectiv interferența registrului cult cu registrul colocvial. Ca repercusiune, distincția între situațiile formale și cele informale devine aproape insesizabilă. Cu precădere, tinerii nu se pot adapta corespunzător situației de comunicare formale, uzând în exces registrul colocvial.
Gramatica sprijină formarea abilităților de literație putând fi apreciată și ca un „antrenament” pentru lectura aprofundată, pentru că insistă asupra investigării lexemelor, a modului în care se leagă ele și asupra articulărilor enunțului. Evident, nu doar gramatica ia parte la acest proces, ci intervine semantica, pragmatica ș.a. Lectura atentă, aprofundată, critică, în care se observă toate implicațiile textului, poate fi asemănată cu deprinderea atenției la cuvinte, alături de relațiile sintactice logice care pot servi acestui scop.
În opinia noastră, gramatica reprezintă o îmbinare a două laturi importante: baza teoretică, deoarece elevul trebuie să conștientizeze, să-și apropie nu doar terminologia, ci și raționamentul din spatele respectivelor concepte/construcții și raportarea la text – gramatica nu poate fi „ruptă” de text, cuvântul există într-un discurs, fie el oral sau scris. Astfel, trebuie să se producă asocieri, care să materializeze teoria și să o poată utiliza într-un context.
Cu toate acestea, studiul limbii în învățământul gimnazial este privit de către elevi cu reticență, fapt determinat de natura abstractă a cunoștințelor lingvistice, de varietatea deprinderilor de întrebuințare a limbii, dar și de abordarea exclusiv tradițională a procesului instructiv-educativ de către o parte a cadrelor didactice.

În esență, gramatica este un instrument util, nu o finalitate și, nicidecum, un element de ocolit!

Autor: Viviana Doichian