Sunete și foneme
„Sunetul e material sau concret, pe când fonemul e general și abstract.” 1
Într-o limbă pot exista sunete numeroase și variate, în timp ce fonemele sunt limitate ca număr, având funcția de a alcătui și a deosebi între ele cuvinte sau forme gramaticale ale unuia și aceluiași cuvânt.
Unitățile minimale ale limbii (vorbirii) sunt prezentate, în majoritatea lucrărilor de referință, în două forme: sunetele, articulate în momentul vorbirii și fonemele, unități minimale ale sistemului limbii.
Sunetele realizează și reprezintă în mod material unitățile minimale ale unei scheme fonologice purtătoare de informație.
Fonemele sunt unitățile minimale ale sistemului limbii. Acestea se caracterizează prin trăsături distinctive a căror alterare sau modificare ar determina alterarea sau modificarea sistemului limbii.
Pornind de la ipoteza că literele nu notează sunetele, cu toate calitățile lor concrete, ci clasa de sunete, s-au prezentat următoarele soluții:
1. soluția fonetică: două sunete sunt considerate identice dacă seamănă între ele din punctul de vedere al fiziologiei lor sau al calităților lor acustice (de exemplu, e din cuvintele ies și merge poate să reprezinte două varietăți ale sunetului e, întrucât atât e închis, cât și e deschis au o localizare anterioară și prin aceasta se deosebesc de ă, î, o, u). Aceasta este considerată o soluție nesatisfăcătoare, deoarece nu arată cât de asemănătoare trebuie să fie cele două sunete pentru a fi varietăți ale aceluiași sunet.
2. soluția fonologic-psihologistă sau mentalistă, bazată pe distincția dintre fonem și sunet. Fonemul reprezintă ideea, noțiunea de sunet, pe cînd sunetul aparține actului concret de vorbire. De aici, concluzia că fonemul reprezintă un fapt psihic.
Dezavantajul acestei soluții este că deplasează problema de pe terenul realității obiective pe terenul faptelor de conștiință.
3. soluția fizic-relațională, potrivit căreia sunetele care apar alternativ în același context și mențin identitatea cuvântului sunt variante ale aceluiași fonem. Sunetele care nu au această proprietate sunt variante ale unor foneme diferite.
Dacă un vorbitor pronunță în momentul T1 cuvântul masă cu vocala a1, iar în momentul T2 aude același cuvânt pronunțat cu vocala a2, el va recunoaște cele două cuvinte T1, T2 ca identice; în schimb nu va recunoaște ca identice casă și masă. Așadar, a1 și a2 sunt variantele aceluiași fonem, iar c, m – variante ale unor foneme diferite.
Două sunete care apar în același context în mod alternativ, stabilind distincția între două cuvinte, se află într-un raport de comutare: între c și m există raport de comutare, același tip de raport pe care îl realizează și vocalele a, o, u din cuvintele dar, dor, dur.
Două sunete nu pot fi în raport de comutare în următoarele două situații:
1. când pot apărea în același context în mod alternativ, dar nu stabilesc o distincție între două cuvinte (cazul a1, a2);
2. când cele două sunete nu pot apărea niciodată în același context fonetic (de ex., oclusivele p, t, c apar la sfârșit de cuvânt însoțite de o ușoară aspirație: p(h), t(h), c(h), poziție în care este exclusă posibilitatea de apariție a sunetelor p, t, c.).
Sunetele care nu apar niciodată în același context fonetic și cele care pot apărea în același context fonetic, dar care nu contractează raporturi de comutare, sunt variante ale aceleiași unități, numită fonem. Variantele din prima categorie se numesc variante condiționate, poziționale sau pur și simplu variante. Cele din a doua categorie se numesc variante libere sau varietăți.
Totalitatea variantelor, indiferent de natura lor, este constituită din alofonele fonemului respectiv. Fonemul reprezintă un element invariant, în raport cu diversele pronunțări individuale.
Bibliografie:
1. Florica Ciontescu-Samfireag, Eugen Velican, Vocabular. Fonetică. Probleme dificile și controversate, Pitești, Editura Carminis, 2001.
2. Em. Vasiliu, Problema fonemului în lingvistica actuală, în Elemente de lingvistică structurală, București, Editura Științifică, 1967.
Notă:
Acest rezumat vine în sprijinul elevilor și studenților, dar și al profesorilor și reprezintă continuarea articolului de teorie Noțiuni generale de fonetică și fonologie, publicat în data de 28 mai 2011. 2