Despre „vicleșugul” unor profesori de română

Nu am să vorbesc aici despre ce presupune să fii un profesor bine pregătit, mai ales dacă predai LIMBA și literatura română. Ar presupune să umplu pagini și nu știu dacă aș termina până mâine. Oricum, gândurile mele în această privință se desprind cu ușurință din textul următor. Doar o singură rugăminte am, în general, pentru această categorie de oameni pentru care, firește, manifest, în mod normal, cea mai mare admirație: indiferent dacă ai ajuns să predai româna printr-o anume întâmplare sau chiar ai visat să ajungi în acest punct, te rog, nu te opri niciodată aici, nu te opri din a citi, a căuta răspunsuri, a cerceta cuvinte, a răsfoi dicționare! Și, mai ales, verifică pe toate părțile orice întrebare sau cerință, înainte de a o adresa elevului! Fii tu învățăcelul înainte de a pretinde acest lucru de la cei care te privesc din bănci! Altfel, sunt convinsă că locul tău nu e încă, pe deplin, acolo de unde etalezi catalogul.

Acest text se ivește dintr-un nerv activat acum o bună perioadă de timp, când o fostă colegă de facultate îmi povestea că a ajutat un copil de clasa a VII-a să facă tema la limba română, o temă care presupunea selectarea, dintr-un text dat, a cuvintelor rezultate prin mijloacele principale de îmbogățire a vocabularului: derivare, compunere, conversiune. În dreptul cuvântului selectat, trebuia notat, cum se practică în cazul unor astfel de exerciții, tipul procedeului prin care s-a format respectivul cuvânt. Până aici, nimic surprinzător.

Doar că, pe lângă multe alte „tăieturi” cu pixul pe tema copilului, din motive nici până acum elucidate (să zicem, totuși, că unele răspunsuri erau interpretabile), un lucru a frapat foarte tare. Doamna profesoară respectivă sugerase drept răspuns, cu roșu pe alb, că un exemplu de derivare ar fi putut fi… vicleșug.

Cuvântul vicleșug provine în limba română din maghiară, mai precis din magh. hitlenség [1]; e, așadar, un împrumut – da, constituie și împrumuturile un mijloc de îmbogățire a vocabularului, dar… la clasa a VII-a, nu intrăm în subiectul privind influențele străine în vocabularul românesc sau, mai mult chiar, în bucătăria unei științe prea complexe, inclusiv pentru dascăl, și anume etimologia (care se ocupă de studierea originii unităților lexicale, analizând etimoane din limba-sursă). Și, oricum ai analiza situația, tot nu-mi explic cum trece doamna respectivă acest lexem în categoria derivatelor. O fi cunoscând ea limba maghiară, nu zic nu, dar, nici astfel nu se justifică sugestia dumneaei, căci, dacă vicleșug e derivat sau nu în limba sa de origine (în maghiară adică), nu ne interesează pe noi, ca vorbitori ai limbii române. Și nici nu avem de unde ști, decât dacă ne explică cineva care cunoaște maghiara și are și niscaiva cunoștințe de lingvistică. Ce să mai vorbim de un copil de clasa a VII-a…

Dacă e sau nu derivat etimonul la origine, dacă noi am împrumutat cuvântul gata derivat din maghiară, nu mai e treaba noastră, nu ne mai interesează modul său de formare în limba de proveniență. E un simplu împrumut; dacă putem specifica limba din care l-am adoptat, bine, dacă nu, oricum, aflăm din dicționare, și, dacă nici dicționarele nu precizează lucrul acesta, e pentru că încă nu se cunoaște originea sa ori vreun etimolog, precum acad. Marius Sala, încă îl învârte pe toate părțile ca să-i afle istoria.

Dar indignarea mea e mult mai mare și e din cauză că știu ce a vrut, de fapt, să indice doamna profesoară „în cauză”: că vicleșug s-ar fi format din viclean + suf. –șug, ceea ce nu reprezintă decât una dintre cele mai mari gogomănii ce mi-a fost dat să aud. Probabil că doamna aceea de limba română consideră ca fiind derivat și substantivul meșteșug (tot din maghiară), similar ca formă cu vicleșug; probabil că spune că s-a format din meșter + suf. -șug. Și mai probabil: nu e singura.

Unica motivație pe care o găsesc în această greșeală ar fi că persoanele care consideră aceste două cuvinte derivate (vicleșug, respectiv meșteșug) fac asocierea cu prieteșug, derivat, într-adevăr, din prieten + -suf. -șug[2].

Morala: Iată că, și în cazul celor mai banale cuvinte, indicat e să lucrăm cu dicționarul! Nu degeaba e DEX-ul atât de „stufos”. Și, în această situație, nimic nu-i mai potrivit decât citatul de mai jos, cu care Emina își deschidea odată articolul despre vroiam:

„Când scrii, şi pe şi trebuie să-l cauţi în dicţionar. Dacă între timp şi-a schimbat sensul?” (Petre Țuțea)

De fapt, adaptate la context, vorbele acestea ar trebui să sune astfel:

Când predai limba română, „şi pe şi trebuie să-l cauţi în dicţionar”!

[1] Vezi DEX 2009, s.v. vicleșug, sau, mai la îndemână, https://dexonline.ro/definitie/vicle%C8%99ug.

[2] Derivarea este consemnată și în DEX 2009, s.v. prieteșug, vezi și https://dexonline.ro/definitie/priete%C8%99ug.

Sursă foto: sighet247.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *