fbpx

Zece expresii și zicale celebre care au la bază substantive desemnând păsări

1. Aquila non capit muscas.

Aquila non capit muscas. este un proverb latin, foarte răspândit: „Vulturul nu prinde muște.”

Pe vremuri, ca și astăzi, se folosea metaforic, pentru a semnala că lucrurile fără însemnătate nu ar trebui să constituie o preocupare pentru oamenii de seamă. Analogia cu vulturul e firească: așa cum vulturul nu e interesat de niște biete muște, fiind pasăre răpitoare, nici oamenii de mare valoare nu pun preț pe fapte și lucruri nesemnificative, comune și fără importanță.

2. Basmul cu cocoșul roșu

Această vorbă provine de la un cunoscut basm pentru copii, în care se povestește despre un cocoș care a fost mâncat de  vulpe, vulpea fiind apoi mâncată de un ogar, ogarul la rândul lui fiind mâncat de altceva și tot așa. Când crezi că povestea se va sfârși, se reia totul de la început.

Astăzi, această expresie a ajuns să desemneze orice întâmplare, acțiune sau conflict care nu se mai termină.

3. Cântecul lebedei

Această expresie se trage din credința grecilor potrivit căreia lebăda, înainte de moarte, cântă, în loc să geamă sau să țipe.

Platon a confirmat această credință grecească, relatând că în apropierea sfârșitului, lebedele cântau fericite, pentru că s-ar fi dus la Apollon. Și Esop, în secolul VI î.e.n. confirmă aceste lucruri, într-una din fabulele sale. La fel, în Agamemnon (tragedie a lui Eschil), Clitemnestra, amintind de cuvintele grăite de Casandra înainte de moarte, o compară cu lebăda care cântă înaintea morții.

Și în literatura noastră regăsim trimiteri la cântecul lebedei: „La moarte mă voi duce ca lebăda, cântând.” (Vasile Alecsandri); Dimitrie Bolintineanu descrie cum personajul său feminin, înainte de a deceda, începe să cânte: „Elena cântă cântecul lebedei de care vorbesc poeții.” (Dimitrie Bolintineanu, Elena)

Tot din această credință se trage și imaginea poetică deosebită a asemuirii ultimei opere remarcabile a unui poet, scriitor, muzician pictor, artist în general, care e compusă în apropierea morții, cu acest „cântec al lebedei”. Dar expresia a fost extinsă și înspre alte domenii: istoricul Tarlé, de pildă, a numit discursul ținut de Talleyrand la Academie, cu două luni înainte de a muri, „cântecul său de lebădă”.

Sursa foto: negrupealb.ning.com
Sursa foto: negrupealb.ning.com

4. Cocorii lui Ibycos

Se spune că poetul grec Ibycos (secolul al VI-lea î.e.n.), fiind surprins la drumul mare de o bandă de ucigași, a fost jefuit și omorât. Înainte de a-și da ultima suflare, poetul ar fi ridicat ochii spre cer și a zărit un cârd de cocori, pe care i-a chemat să-l răzbune. La ceva vreme de la crimă, fiind acum la teatrul din Corint, teatru sub cerul liber, ca mai toate teatrele grecești, ucigașii au observat niște cocori care zburau deasupra capetelor spectatorilor.
În batjocură, unul dintre ucigași ar fi spus: „Uite martorii lui Ibycos, au venit să-l răzbune!”. Acest asasinat ajunsese deja la urechile corintienilor, așa că astfel de cuvinte au dat de bănuit celor prezenți. Astfel, ucigașii lui Ibycos au fost prinși și judecați, condamnați la moarte în final.

Întâmplarea a lăsat o vorbă înțeleaptă în urma sa (cocorii lui Ibycos), folosită chiar și astăzi cu referire la martori sau probe, care se ivesc pe neașteptate spre a conduce la rezolvarea cazurilor grele de tâlhării și crime.

Poetul german Fr. Schiller și-a intitulat astfel o poezie: „Iată, iată, Timotei / Cocorii lui Ibycos!” (Fr. Schiller, Cocorii lui Ibycos)

5. Cocoșul galic

Cocoșul galic este emblema națională a Franței revoluționare. Adesea, expresia face referire chiar la Franța. Proveniența acestei sintagme cunoaște două ipoteze:

1. Romanii îi numeau gali pe locuitorii Franței de astăzi și se zice că le-ar fi atribuit acest nume tocmai pentru că majoritatea ar fi purtat niște moțuri roșcate, asemănătoare crestelor cocoșilor. În latină, gallus însemna, de altfel, chiar „cocoș”.

2. După revoluția din 1789, căutând o emblemă pentru a putea bate monede noi, care să înlocuiască „ludovicii”, juriul, compus pentru concurs, a recomandat un cocoș, pentru că acesta semnifică vigilența, deșteptarea, trezirea conștiințelor. Poporul, văzând cocoșul pe monedele de 20 de franci, a făcut însă imediat legătura cu vechii gali. Astfel, cocoșul a fost decretat emblemă națională a Franței de atunci.

Totuși, Napoleon a desființat acest simbol, dar cocoșul galic a revenit în conștiința francezilor odată cu revoluția de la 1830, fiind aplicat chiar și pe drapele.

Sub a Treia Republică, în 1871, cocoșul galic a căpătat cea mai mare răspândire, în special pe monede, devenind alegoria Franței, reprezentată grafic prin acest simbol sau prin semănătoarea Marianna.

6. Corvus albus

Expresia latinească însemnând „corb alb” se regăsește la Iuvenal, în Satire, ca metaforă, pentru a desemna un om cu totul excepțional, un lucru cu adevărat foarte rar (rarisim). Tot Iuvenal a folosit, cu același sens, sintagma „răsturnată”, dar sinonimă lebăda neagră.

Francezii folosesc și ei, cu același scop,  expresia merle blanc („mierlă albă”), germanii – Weisser Rabe („corb alb”), iar noi, românii, în ironie, spunem despre ceva inexistent sau extrem de rar, cai verzi sau lapte de cuc.

7. Cu o rândunică nu se face primăvară.

Deși zicala este astăzi arhicunoscută în mai multe variante și limbi, devenind proverb (inclusiv în limba română), ea aparține lui Aristotel, fiind o maximă din Etica nicomahică (Cartea I, Capitolul 6), care se referă la problema fericirii: „Precum o rândunică nu face primăvara…”, tot astfel o singură zi sau un timp foarte scurt nu poate face pe nimeni fericit pe deplin.

8. Gâștele Capitoliului

Capitoliul este una dintre cele șapte coline peste care se întinde Roma și este chiar situată în centrul orașului. Pe creasta acesteia se aflau pe vremuri templul lui Iupiter și cetatea în care se retrăsese aristocrația romană, când galii au devenit stăpâni acolo. Într-o noapte, în 390 î.e.n., după un asediu lung, galii au încercat să profite de întuneric și de somnul asediaților și să escaladeze cetatea fortăreței. Când erau la un pas de a trece zidurile, niște gâște, care se aflau la baza gardurilor, fiind speriate, au început să țipe.

Strigătele gâștelor l-au trezit pe Manlius și pe cei mai viteji din cetate, ceea ce a dus la eșecul asaltului galilor și, implicit, la salvarea Capitoliului.

De atunci, se fac adesea aluzii (uneori și cu notă ironică), în diverse împrejurări, la aceste gâște și la gâgâitul lor care au trezit soldații și au salvat astfel Capitoliul. Expresia se mai folosește și cu referire la întregul oraș: gâștele Romei, gâștele care au salvat Roma.

9. O bufniță la Atena!

Aceasta este o replică din Păsările, de Aristofan (versurile 306 și 2000). În acea vreme, a lui Aristofan, erau destule bufnițe la Atena. Chiar pe toate monedele de argint era gravat chipul acestei păsări. De asemenea, și pe emblema orașului se regăsea acest simbol al înțelepciunii și al vigilenței.

Prin urmare, expresia lui Aristofan, a duce bufnițe la Atena, înseamnă o treabă inutilă, un lucru realizat fără folos, de prisos. În limba română, există vorba sinonimă a duce apă la fântână.

10. Să jertfim un cocoș lui Esculap

Esculap (la greci, Asclepios) era zeul tămăduirii, reprezentat mereu împreună cu un cocoș și cu un șarpe răsucit pe un toiag, simbolizând vigilența și prevederea. Bolnavii, care cereau leacuri, îi aduceau ca ofrandă un cocoș.

Se spune că Socrate, fiind judecat pentru atitudinea sa ostilă stăpânirii din acea vreme și condamnat să bea cupa cu otravă, ar fi fost vizitat în temniță de prietenul său bogat, Criton, care pregătise planul de evadare al lui Socrate. Bătrânul filosof refuză însă din dorința de a respecta legile, chiar dacă erau nedrepte. Chiar și în fața morții, supunându-se obiceiului, i-a spus amicului său: „Criton, îi datorăm lui Asclepios un cocoș; dați-i-l, să nu uitați!”.

Înțelesul acestor vorbe simbolice ar fi că Socrate își arăta astfel recunoștința față de Esculap care, în cupa cu cucută, îi oferă leacul de a urma calea dreptății și virtuții până la capăt. A învăța pe oameni să ducă o viață virtuoasă este însuși scopul filosofiei socratice.

De atunci, aceste cuvinte se folosesc în semn de recunoștință pentru o binefacere. Se mai folosesc însă, uneori, și cu sensul pe care l-a dat Socrate: suntem obligați, câteodată, să plătim tribut unei prejudecăți, unui fel de a vedea care poate nu este al nostru, dar care a ajuns o deprindere curentă la unii oameni de azi, așa cum devenise și ofranda pentru Esculap la vechii greci.

Sursa bibliografică: I. Berg, Dicționar de cuvinte, expresii, citate celebre, București, Editura Științifică, 1968.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *