Zece necuvinte de-ale lui Nichita Stănescu

Ai zice că pentru cuvânt nu există antonim… Până să citești lirica lui Nichita Stănescu. Totodată, poți apoi afirma că da, el a inventat antonimul pentru cuvânt, printr-o simplă joacă de derivare: necuvânt. Dar să fie oare necuvântul chiar opusul cuvântului? M-aș teme să răspund afirmativ acestei întrebări… Căci, iată, și necuvântul e cuvânt! Și chiar unul mai… cuvânt, mai sugestiv, mai plin de încărcătură emoțională și de conotații.

La o simplă aruncătură de ochi în cel mai răsfoit dicționar al limbii române, stă scris în dreptul cuvântului… cuvânt: „unitate de bază a vocabularului, care reprezintă asocierea unui sens (sau a unui complex de sensuri) și a unui complex sonor; vorbă. […] < lat. conventus «adunare, întrunire», conventum «înțelegere»” ¹. Dar oare necuvântului nu i-am putea atribui o definiție asemănătoare? O definiție care ar suna astfel: „unitate specifică vocabularului stănescian, care reprezintă asocierea unui (aparent!) nonsens și a unui complex sonor; invenție lexicală specifică liricii stănesciene” ².

Poetul român a scris un volum întreg de poezii intitulat chiar Necuvintele, pe care l-a publicat în 1969. Printre poemele sale, se regăsesc creații lexicale ludice, originale, ingenioase, care îi dovedesc spiritul de artist, de poet atipic.

„Cu Nichita, cuvântul şi-a bătut propria monedă, iar necuvântul este singura scriere în care Nichita Stănescu şi-a scris poezia. […] Nichita cunoştea mersul cuvintelor aşa cum există mersul stelelor sau mersul firelor de nisip şi a dat sunetul potrivit necuvintelor. […] Nichita a fost un Iisus al cuvintelor şi necuvintelor, ţintuite pe neantul lor toată viaţa şi moartea lui, trăind această suferinţă nemărginită şi nesfârşită cu fiinţa lui de om bun, care boteza copii şi cununa oameni sau dădea nume arhaice româneşti îngerilor. Fără Nichita, limba română ar fi rămas o fată frumoasă fără zestre, iar naşterea lui ivită într-o altă limbă şi cultură l-ar fi făcut pe Dumnezeu să ia lumea românească de la început. În faţa cuvintelor şi necuvintelor, Nichita părea mereu un nou născut, ştiind alchimia lor pe care o schimba tot timpul cu alchimii nenăscute, pentru că poetul se născuse anterior sieşi. L-am întrebat odată ce ar fi dorit să fie dacă nu s-ar fi născut şi mi-a răspuns în necuvinte.” ³

Notez mai jos zece necuvinte / îmbinări inedite de cuvinte create de Nichita Stănescu, printre cele mai dragi mie.

1. trimbulind, trimbulinzi

„Noi nu vrem să fim geniali / noi vrem să fim trimbulinzi / între nori, de sus în jos / lungiți, ori scurtați prin oglinzi.” (Nichita Stănescu, Cântec în doi)

Primele două versuri, conținând acest cuvânt inventat, se repetă ca un refren în întregul poem. Ce o fi un trimbulind? Iată o încercare de a răspunde:

„Dovada «trimbulinității» o regăsim în gândurile, cuvintele, activitățile, acțiunile, reacțiile noastre. Trimbulinzi sunt cei care privesc, aleargă, visează, cântă, provoacă. Trimbulinzii stiu să facă! Trimbulinzii dorm doar când nu știu că dorm și sunt treji când cred că e vremea de culcare. Estetica trimbulindului ne-ar înfățișa un chip cu ochii scânteietori, cu buzele mereu pregătite a săruta cuvintele, cu mâinile îndreptate spre Soarele Erosului și al Logosului. Prin venele trimbulindului curge sânge înfierbântat, prin oasele sale se manifestă puterea, prin glasul său se conturează armonia… Supus mereu orelor, trimbulindul trăiește agitat, se revoltă ca un fluviu care parcă de fiecare dată e mai kilometric și mai kilolitric. Trimbulindul e sublim, accidental, rasial, selenar, bizar, explorator, are fiori… Trimbulindul poate fi auzit și ascultat în același timp sau dimpotrivă huiduit și renegat, trimbulindul e la granița polarității. Trimbulindul iubește excesiv, lasciv și «spiritual» sau dimpotrivă, urăște  teribil. Și după toate acestea, mai vrea cineva să fie trimbulind?” ⁴

2. nicidoiul (versus niciunul)

„Prieten iți este nici unul,
nici doiul, nici nimenea…” (Nichita Stănescu, Lupta inimii cu sângele)

După cum Creangă inventa noi numerale colective pornind de la cel prezent deja în limba română, amândoi, cum ar fi amântrei, amânpatru etc., la fel și Nichita Stănescu a găsit pereche pentru pronumele negativ niciunul: nicidoiul, până la nici nimenea… Menționez că norma actuală a limbii române impune scrierea într-un cuvânt a pronumelui negativ niciun, niciunul; niciuna, niciunele ⁵ și nu despărțit, după cum scria Nichita.

3. tu (în loc de tine – forma accentuată de acuzativ, cu rol sintactic de complement de agent); mă (joc între valorile morfologice ale lui mă: pronume, formă neaccentuată de acuzativ sau interjecție)

„sunt așteptat de tu, de mă…” (Nichita Stănescu, Arta poetică)

Aici, Nichita Stănescu se joacă cu formele și cu valorile morfologice pe care le îmbracă cuvintele (pronumele personale), ignorând regulile gramaticale pe care se bazează limbajul în general. Nu însă și limbajul poetic…

4. ieri = mâine

„să mi se dea cadavru-ntreg
al zilei cea de ieri numită mâine.” (Nichita Stănescu, Arta poetică)

Poetul se joacă cu anumite cuvinte, inventează noi cuvinte, dar, mai ales, se joacă cu sensul acestora și își creează o nouă realitate, o lume în care ceea ce e expresie fixă în limbajul nostru devine imposibil, nemaintâlnit în limbajul lui. O lume în care ziua de ieri este numită mâine… În fapt, fiecare zi de ieri a fost cândva „o zi de mâine”, pe care am numit-o la un moment dat în trecut mâine.

5. Umărul / Ochiul umărului / Mâna / Ochiul mâinii / Ochiul călcâiului care plânge…

„Poezia este ochiul care plânge
Ea este umărul care plânge
ochiul umărului care plânge
Ea este mâna care plânge
ochiul mâinii care plânge
Ea este ţapa care plânge
ochiul călcâiului care plânge.” (Nichita Stănescu, Poezia)

În lirica stănesciană, fiecare parte a membrelor corpului este capabilă să plângă; fiecare are un ochi care plânge. Poezia este plânsul mâinii, al umărului, al călcâiului… Aparent nonsensuri, aceste expresii (personificări) își găsesc înțeles în poezie, în actul scrierii în sine.

6. Pleoapă cu dinți; lacrimă mânjită

„Pleoapă cu dinți, cu lacrima mânjită

sare căzută în bucate” (Nichita Stănescu, Râsu’ plânsu’)

Asocieri nebănuite de cuvinte, incongruențe semantice, oximoroane specifice lui Nichita Stănescu: pleoapa, un organ delicat, menit să protejeze ochiul, are dinți; lacrima, ceva pur, devine mânjită (de fapt, în realitate, lacrima este cea care curăță ochiul de impurități și nu e chiar curată, cum ar sugera expresia deja clișeică „curat ca lacrima”). În plus, poetul indică acest lucru prin expresia care îi urmează („sare căzută în bucate” – cu trimitere și la celebra zicală din basmul românesc: „Te iubesc ca sarea în bucate.”); lacrima este sărată, nu e pură, nu e nici insipidă și tocmai acest lucru o face specială, ca sarea în bucate… Prin ea, eliberăm impuritățile, apăsarea sufletească și răul din noi. Prin asociere cu pleoapa cu dinți, lacrima devine și mai impură, și mai mizerabilă, și mai mânjită…

7. felină pramatie

„Inimă tu, felină pramatie
pândind peste tot colibri.” (Nichita Stănescu, Zicere)

Atât felină, cât și pramatie sunt nume, substantive, însă în această construcție pramatie (cu sensul de „persoană fără caracter, cu purtări rele, imorală; escroc, canalie, pușlama, stricat, destrăbălat” ⁶ funcționează ca un adjectiv determinant (atribut) al substantivului felină, poetul conferindu-i astfel o altă valoare morfologică. De asemenea, fiecare dintre cele două cuvinte din acest grup nominal este specific unei clase diferite de animate: primul, animalelor (felinelor); al doilea se folosește cu precădere cu referire la oameni (de regulă, unui om îi poți spune că e pramatie). Astfel, felinei îi sunt atribuite caracteristici specific umane.

8. Cuvinte miriapode

„Cuvinte miriapoade-ți aleargă pe limbă
măști îți pui, ca pe chip,
peste timbrul de roșu îndurerat
cu urme luxoase de melci trandafirii…” (Nichita Stănescu, Târfa sofisticată)

Din nou, asociere într-un singur grup nominal, între ceva ce aparține omenescului (cuvintele, care ne fac să ne distingem de animale) și altceva, care distinge o clasă de insecte. Cuvântul miriapode funcționează tot ca determinant-adjectiv (atribut) pe lângă cuvinte. Această metaforă trimite cu gândul la rapiditatea cu care se poate exprima o persoană, la fluxul de gânduri și păreri pe care cu toții le avem adesea, miriapodele fiind insecte foarte rapide, cu mai multe perechi de picioare, care le ajută să se deplaseze oriunde în timp foarte scurt. Totodată, miriapodele sunt și insecte respingătoare, care provoacă repulsie, asocierea celor două cuvinte demonstrând urâțenia anumitor vorbe, modul nu tocmai elegant de a se exprima al anumitor persoane. Această din urmă sugestie pare și mai plauzibilă în contextul acestui poem, având în vedere și titlul pe care i l-a dat poetul.

9. Iris, irise (declinare la vocativ a unor substantive comune care în limbajul curent nu cunosc formă de vocativ)

„Ochiule, iris, irise
cu priviri de adevăr.” (Nichita Stănescu, Că mi-e somn de nu mai pot, îmi zise)

Cuvântul iris, desemnând o „membrană circulară, colorată, a ochiului, situată înaintea cristalinului, în mijlocul căreia se găsește pupila” ⁷, nu cunoaște forme de vocativ, întrucât face parte din clasa inanimatelor (mai mult, e un termen medical). Nichita Stănescu îi creează o astfel de formă, a adresării directe, personificându-l: irise. La fel procedează și cu un cuvânt din aceeași clasă: ochi (Ochiule)…

10. Inventarea de antonime prin folosirea prefixoidului anti-

„Antitimp și antiexistență –
miros al plantei smulsă din cer,
pentru nasul cel cu opt nări, esență,
și pentru nimenea, aspru ger.

Nevăzut trec prin nimeni, prin alții,
cu monstrul meu personal merg la pescuit.
Antiscunzii și antiînalții
vor prinde în corzile nervilor mei, un mit.” (Nichita Stănescu, Mă fac nevăzut)

Anti-, ca prefixoid, element  de compunere lexicală, oferă posibilitatea creării unei mari diversități de noi cuvinte, „însemnând «împotrivă», «în contră», «opus»”. Tocmai pentru că are un sens puternic pentru a indica opusul, Nichita Stănescu se folosește foarte mult de acest element lexical pentru a crea antonime pentru substantive comune, foarte utilizate, și chiar pentru unele adjective, întâlnite în toate registrele limbii. Echivocul este cu atât mai frapant, cu cât cuvintele cărora li se atașează acest element mai savant, mai neologic, sunt cuvinte simple, din vocabularul fundamental, ale căror sensuri orice vorbitor nativ de limba română le cunoaște.