Ziare sub ochi nepotriviți
Gândind și regândind cum aș putea mai obiectiv să conturez spațiul acestor rânduri, îmi dau seama că entuziasmul meu e mai mult absent decât prezent. Pagină după pagină și suspin după suspin. Cam acesta a fost algoritmul provocat de citirea unor pagini dintr-un ziar local. Nu îți trebuia o lupă ca să vezi erorile la nivel gramatical care împăienjenesc ochii cititorului la identificarea lor.
Pare un circ pus la punct, fără voia literelor, de un circar sadic care are în spate o armată de maimuțe, pitici, clovni și paiațe, toți porniți să arunce în aer cu cratime la întâmplare, în dreapta și-n stânga, că, poate, poate, își găsesc locul în arena cuvintelor. Ei bine, se vede negru pe alb, că locul n-a fost găsit și că circarul își face oripilantul număr pân’ la final.
Greșelile de exprimare și de scriere semnalizează, din păcate, ostentativ, neatenția vorbitorilor de limbă română și, cel mai grav, mediocritatea altora. Citeam într-o carte esențială, destinată filologilor și filologelor, că modul îngrijit și corect de a vorbi și de a scrie constituie, categoric, „cartea de vizită” a fiecărui om care se respectă și care deține un nivel real de cultură. Însă această carte de vizită pe care am pomenit-o mai sus pare să fie scrijelită, mototolită și mânjită în culorile violente ale obscurantismului.
Vedem, bineînțeles, ce mici sunt literele impregnate pe umila foaie, că uneori ne micim și noi ochii pentru a le vedea mai bine, aliniate corect, însă, oricât ți-ai încrunta privirea, greșeala nu dispare, ba mai mult, prinde puteri senzoriale: când nu țipă, te zgârie pe retină. Nu degeaba circulă o vorbă prin târg, cum că, esențele tari se țin în sticluțe mici. Ei bine, oameni frumoși, cuvintele sunt purtătoare ale acestei puteri sigure, o putere care îi face pe alții să fie striviți sub greutatea cratimelor.
Cea dintâi demonstrație stâlcită este vizibilă în prima poză. Cratima, absentă, dar indispensabilă pentru structura „ma bucurat”, este plasată câteva rânduri mai jos, strecurată din nu știu ce motive gramaticale imaginare, în interiorul adjectivului pronominal nehotărât „vre-o”.
Corect era, este și va fi, bineînțeles, „Ceea ce m-a bucurat…”, din motive logice până la urmă, că doar avem un pronume personal, ascuns într-o formă neaccentuată: pe mine m-a bucurat, deci hai să despărțim cele două părți de vorbire ce dau bătăi de cap, pronumele personal, forma neaccentuată de persoana I, m-, și verbul a bucura care este aici la perfectul compus. Tare m-aș fi bucurat de nu vedeam așa abateri.
Pe principiul simetriei: imaginea a doua înglobează, așadar, tot două greșeli fatale pentru vorbitorii de limbă română. Vreo nu poartă nicio cratimă în spinare, niciodată! Aceeași situație întâmpină și masculinul vreun. Sunt perechi, deci sunt legate prin aceeași regulă simplă. Desigur – niciun, nicio – a căror poveste șade frumos în paginile DOOM2. But that’s another story…
Să nu ne comportăm, deci, abuziv cu cratima și să o folosim intuitiv!
Semnat, cititorul: Mădălina Motoșan